Bună ziua, am făcut 25 de ani luna asta și voi scrie ceva aproape coerent și vulnerabil aici, pentru că așa funcționez. Circulați, mulțumesc.
E prima dată când mi se pare că fac mulți ani
25 are o altă rezonanță și e o bornă, cum zicea terapeuta. În mintea mea s-a aprins pentru trei secunde un beculeț de genul hei, ai un sfert de secol, poate ar trebui să fii mai adult să iei decizii să știi ce faci cu viața ta. Chiar dacă în realitate nu trebuie nimic și învăț să fiu blândă cu mine și în același timp să trag de mine să fac, nu doar să gândesc.
Ziua mea e pe 4 ianuarie, după ce toată lumea e sătulă de atmosfera festivă și petrecut. De asta, de obicei, când eram mică mă sărbătoream de ziua de nume, în noiembrie. Dar mie îmi place că pentru mine anul începe atunci, nu pe 1 ca pentru toți. Mă face să mă simt specială. Și pentru că ultima dată când am avut tort de ziua mea cred că a fost tot când eram mică, anul ăsta am zis că poate e cazul să remediez situația. Recomand Eric periferic.
Uneori cred că nu îmi dau suficient credit
Acum ceva timp, să locuiesc singură părea ceva aproape imposibil. A trecut un an și ceva și mi-e mai bine decât aș fi crezut.
În unele dimineți mă trezesc chill, cu razele de soare care bat artistic pe perete. Dar în majoritatea mă trezește Venus care vrea mâncare și atenție. Realitatea nu e mereu ca într-un video romanticized de pe Insta și în garsoniera mea destul de mare nu bate lumina decât în prima parte a zilei. Dar povestea asta nu cred că e despre asta, nici nu știu exact despre ce e.
În chiuvetă sunt iar vase, chiar dacă sunt un singur om. Apoi nu mai sunt. Apoi sunt iar. Valabil și pentru teancul de rufe de pe mașina de spălat. Dar fac curățenie, deschid geamurile, vântur praful. Uneori e vineri seara și vin acasă de la birou cu chef de făcut curățenie generală. Nu mă ține mult. Ard Palo Santo și trăiesc ca într-un serial în care am ajuns la un sezon unde se întâmplă ceva important. Încerc să mă țin de rutinele sănătoase cu journaling, citit, meal plans, organizat viața. Dar nu sunt neapărat punctul meu forte.
Am învățat să mă descurc singură. Să deschid o sticlă de vin și, recent, una de șampanie. Să plătesc toate utilitățile la timp și, probabil cel mai important, să stau cu mine fără să-mi fie frică. Să dorm într-un pat de două persoane și să nu mă deprime asta. Și să nu mă gândesc la toate scenariile apocaliptice de femeie singură. Lucrez, am grijă de mine, merg la sală și fac multe lucruri singură fără să fie sad.
Cândva scriam că
Singurătatea e o casă mare și goală unde îți auzi fiecare bătaie a inimii mai clar. Te sperie inițial. Noi nu suntem obișnuiți cu propria noastră liniște, nu știm cum să ne uităm în oglindă și să spunem hei, te iubesc, îmi place să îmi petrec timpul cu tine. Ne ascundem în distragere să ne înecăm orice urmă de demon am mai avea, suntem cei mai buni exorciști. Dar ce se întâmplă când trebuie, forțat, să stăm față în față cu noi și liniștea asta?
De ziua mea am mers la terapie, pe canapeaua albastră pe care stau săptămânal o oră în încercarea de a găsi răspunsuri și a (mă) înțelege. Și am extras cadrul ăsta de tarot cu TEMPERANCE. Această lecție pe care o învăț cu ups and downs. Cred că va fi cuvântul anului. Să îmi promit mie să am răbdare și să respir înainte să mă aprind.