Cred că e deja al patrulea an în care scriu acest articol clișeu, chiar dacă acum vine cu întârziere. Mie îmi plac bilanțurile, listele, introspecția și planurile de la început de an. Nu că m-aș simți foarte motivată acum, dar mi se pare că-mi face bine această reflecție publică asupra progreselor pe care le-am mai făcut. Un fel de holding myself accountable, but with love. E un exercițiu drăguț.
Uneori mi se pare că nu sunt neapărat mai wise și că de fapt n-am învățat nimic. Dar dacă mă uit în urmă, decopăr că am evoluat și chiar e a new era of me. Sau cel puțin așa îmi place să cred. Schimbarea nu trebuie să vină la o dată fixă. Poți să-ți propui chestii și într-o vineri random la prânz. Și nici nu vine brusc, a doua zi dimineața. Poate unele par clișee obosite luate din citate de pe Pinterest, dar aia e. Și poate ar trebui să recitesc lista asta din când în când, să nu uit.
Într-o ordine complet random:
1. Cât pot să fac e suficient. Sau e o linie fină între a trage de mine în sens pozitiv și a pune presiune inutilă. “Atât s-a putut”, cu resursele și energia pe care le aveam. Și asta e perfect în regulă.
2. Oamenii pleacă și eu mă adun și mi-e mai bine fără ei.
3. Există și oameni buni pe lumea asta, dacă îmi dau voie să fiu iar vulnerabilă și să-i descopăr.
4. Terapia ajută. Enorm.
5. Să cred în ceva. Orice. Să știu că poate există acolo undeva o forță care mă susține.
6. Să ies din zona de confort, chiar dacă nu se simte prea plăcut la început.
7. Contează cum mă percep eu. Oamenilor chiar nu le pasă de majoritatea insecurităților mele. Ce cred alții e fix problema lor.
8. Merit din oficiu, nu trebuie să demonstrez.
9. E bine să plâng și să simt.
10. Să mă iert și să iert oamenii.
11. Pot mai multe decât cred, dacă îmi dau voie să experimentez.
12. Mintea mă minte. Cel mai nasol scenariu e acolo la mine-n cap și nu o să se întâmple.
13. Să-mi amintesc să ies din capul meu și să trăiesc în lumea reală.
14. Să-mi simt sentimentele nu înseamnă a le raționaliza.
15. Degeaba îmi spune oricine orice, până nu învăț pe cont propriu.
16. Să accept că uneori lucrurile nu merg ca în imaginația mea.
17. Am puterea asta de adaptare, pot să mă adun.
18. Să-mi fac timp pentru mine ca să nu cad într-o spirală negativă.
19. Psihosomatizarea e reală, de asta trebuie să am grijă de mine.
20. Corpul meu e doar un alt aspect despre mine. Și încearcă să mă țină safe.
21. Să-mi dau voie. Să nu-mi mai pun limite din frică.
22. E okay să le iau pe rând, să respir și să nu le fac pe toate în același timp.
23. Să petrec timp cu mine. Romanticizing life.
24. Există joburi cu medii safe și oameni mișto.
Mai sunt multe chestii pe care probabil le-am uitat și multe pe care trebuie să le mai învăț. Că uneori nu mă simt nici inspirată și nici creativă. Și asta e okay. Dar știu că treaba asta cu magia și sincronicitățile e reală, dacă las viața să se întâmple.
Te chinui să scrii ceva și nu prea se scrie nimic. Aproape că-ți respecți statutul. Bună ziua și bine ați venit la frânturi din creierul meu. Luați loc, make yourselves cosy. Cafeluță?
Deschizi un tab. Îl închizi. Repeți de zeci de ori în juma de oră. Bine, n-ai numărat, dar îți place să crezi că ai intuiție. Concentrarea ta e vraiște, de parcă ești un copil care se lasă furat de șapte chestii diferite. Și plânge și râde și se lovește și bocește iar și după mănâncă înghețată să-i treacă. La tine-n cap vin multe gânduri diferite și te duci după fiecare că așa-ți place, să nu le ignori că nu-i frumos. Faci cafeluță și pui parolă la aplicația de screen time, dar o reții din primele încercări. Procrastinezi cosy, învelită cu pătura pufoasă. Te frustrezi și te semi blamezi și accepți că e o fază și că uneori te hrănești cu scrolluri și informații despre viața de pe internet a unor străini.
Uneori e chiar ușor să fii singur. Se cheamă independență, știi. Cică trebuie doar să te prefaci un pic și gata. Încă înveți, faci progrese. Iei exemplu de la pisicile din cartier care nici măcar nu vin la tine să le mângâi, au treaba lor. Dar câteodată e too much, nu e “the silence of silence”, e “my own silence”, cum zicea Sylvia Plath. Bormașina din vecini nu îți bruiază gândurile și nici nu te face să te simți printre oameni, doar te enervează. Alo, tu vrei doar zgomotul interior, ok?
Corpul reacționează la ce simți. Sau la ce nu simți, în cazul tău. Terapeuta ți-a zis că ai corpul în urmă față de minte și emoții. Că gândești la foc automat, dar nu te-ai calibrat în totalitate și senzațiile fizice îți arată că trebuie să slow down, să fii atentă la și blândă cu tine. Cică nu te uiți unde trebuie. Poate ar trebui să pui anunțuri cu in need of cuddle buddy, că dating apps îți dau și mai multă anxietate lately.
E okay, nu te plângi. Bine, doar puțin. Câteodată te complaci, știi și tu că e mecanism de autoapărare. Uneori e mai ușor să rămâi în nefericirea familiară, decât să faci eforturi să ieși în mai bine, când asta ar însemna necunoscut. Dar la naiba, faci eforturi și-ai obosit un pic. La fel cum e mai ușor să cauți vinovați (mereu tu sau altcineva, aproape niciodată la mijloc) și să fii rece și suferindă în liniște, decât să fii vulnerabilă și să accepți când ești rănită. Ce chestie și cu sentimentele astea.
Da-i okay, înveți să te comporți cu tine la fel cum ai face-o cu un copil. Să dormi cât trebuie. Să mănânci bine. Să le iei una câte una, să plângi dacă simți, să fii drăguță cu tine. Ar țipa o mamă la copilul ei pentru că e moody? Nu. În cazul fericit. Așa ziceam și eu.
Cred că am văzut cartea asta pe TikTok și m-a atras titlul, înainte să aflu despre ce e de fapt. În ultimul timp am simțit nevoia să citesc ficțiune, ceea ce nu prea mai făceam și pot să spun că m-a prins destul de tare, adică am tras de mine să-mi păstrez încă puțin ultimele pagini. De asta am și ținut să îi fac o recenzie, chiar dacă eu nu prea pot să povestesc despre cărți fără să dau spoilers.
Trigger warning: s-ar putea să fie puțin greu de digerat pentru unii oameni, pentru că abordează subiecte precum bulimie, moarte, pastile, suicid, alcoolism, dependență, printre altele și are și multe momente de what the fuck.
“My hibernation was self-preservational”
Acțiunea se petrece între 2000 și 2001 în New York (se termină cu 11/9), iar protagonista (care nu are nume) caută o soluție ca să își vindece insomnia. Și se duce la o psihiatră nebună care îi prescrie periodic un mix de medicamente (unele reale, altele inventate) ca să poată să doarmă, într-un plan în care crede că s-ar vindeca într-o perioadă de aproximativ un an. Are bani moșteniți, un job la o galerie de artă și în aparență viața ei ar trebui să fie happy, dar cumva cred că una dintre idei e că nu știi nimic despre trauma omului pe care îl vezi.
Singură pe lume, orfană dintr-o familie disfunțională, cu un fost toxic și o prietenă bulimică față de care are o dinamică ciudată, are traume pe care nu poate să le proceseze conștient, așa că nu e nimic surprinzător în situația în care a ajuns. Nu se atașază, în aparență nu are sentimente și nu îi pasă prea tare de nimic. Dar nu e portretizarea omului depresiv clasic, care stă în casă și plânge și nu are energie să se îngrijească. Din contră, e cât se poate de normală la prima vedere, ceea ce accentuează ideea că tulburările psihice nu trebuie să arate cum am învățat noi din filme ca să fie valide. Adică omul pe care îl vezi la magazin și îl judeci poate să treacă prin chestii de care tu habar n-ai. Narațiunea nu abordează prea mult backgroundul, ci se focusează mostly pe înțelegerea prezentului, chiar dacă cu rememorări ale unor perioade traumatice. Și poate că în asta stă de fapt vindecarea. Că își permite, la un moment dat, să simtă tot ce a reprimat.
“I thought that it was going to save my life”
Chiar dacă problematica pe care o tratează e dură, modul în care este narată e funny, cu destul de mult cinism, ca o antiteză la cât de dark sunt aspectele de acolo. Eu am observat un fel de detașare, specifică disocierii, care are foarte mult sens în contextul dat. Nu e scrisă într-o manieră tristă, de drama queen și protagonista chiar vrea să-și revină, într-un mod puțin twisted. Dar cine judecă, până la urmă, cum alegem să gestionăm o situație complicată dacă asta înseamnă să putem să fim funcționali?
Cred că mi-a plăcut pentru că am rezonat, pe alocuri, și cu vocea cinică, și cu vocea rănită care nu și-a permis să simtă, și cu vocea izolată, singură, care crede că oamenii nu sunt acolo pentru ea, dar și cu cea care se agață de orice îi dă speranță și știe că poate să fie mai bine.
Mie mi se pare un fel de satiră. Într-o societate în care sănătatea psihică e privită încă destul de tabu și suntem învățați că o pastilă poate să te vindece miraculos, confruntarea cu trauma nu e ceva ce ni se explică sau pe care să-l considerăm necesar. Și unora li se pare un moft, ceea ce ne face să ne izolăm și să trăim toată experiența asta sumbră a înțelegerii lucrurilor prin care trecem singuri, fără să ne susțină cineva.
Între pastile și terapie
O altă idee din carte este cea a pastilelor și a faptului că protagonista le vede ca pe ultima soluție într-o situație disperată și le ia destul de random, ceea ce duce la reacții adverse și dependență. Și chiar dacă industria psihofarmaceutică a făcut progrese în ultimiele zeci de ani, tratamentul nu funcționează așa, luat de capul tău. Da, poate să fie vital și să ajute, că de asta e făcut. Dar în absența terapiei, cumva, e tratat efectul, nu cauza problemei. De asta în carte merge la o psihiatră care îi îndeasă diverse medicamente abia lansate și nu îi pune prea multe întrebări despre familie și chestii prin care a trecut. Că e perspectiva biologică asupra situației. Bine, eu o dau aici speculativ, nu avizat. Dar cumva trebuie să tratezi problema pe toate planurile ei, inclusiv cele foarte profunde care nu se văd la suprafață.
*a nu se înțelege de aici că sunt împotriva tratamentului pshiatric atunci când e necesar și e luat sub supravegherea unui medic, pentru că e super important ca oamenii să aibă acces la medicația potrivită
#BineLaCăpuț
N-are sens să o mai dau cu statistici ca să justific de ce sănătatea psihică e importantă. Mie îmi place să citesc despre asta și pentru că mi se pare un fel de awareness. Că nu mai ținem acest subiect sub preș și începem ușor-ușor să îl destigmatizăm. Că da, uneori ne simțim nașpa și nu suntem niște panseluțe vesele mereu, că ne afectează ce se întâmplă în lume și în noi, că avem moștenite traume de la părinți, că vindecarea nu e ceva easy peasy cu bătut din palme.
Las aici o listuță cu resurse care ar putea să fie helpful în aceste condiții:
În fiecare dimineață faci aceleași gesturi. Automatisme. Te dai jos din pat. Te speli pe dinți. Faci cafeaua: iei ibricul, torni apă, îl pui pe foc, pui în cana portocalie două lingurițe aproape fără vârf, fără zahăr în unele zile, cu lapte vegetal cu vanilie în altele (se mai cheamă rutină dacă modifici elemente?). Îți pui apă în paharul mare care stă pe birou, deschizi geamul, auzi zgomotul din parcare.
În (aproape) fiecare zi mailul scoate sunețelul lui enervant care îți activează niște fomo pe care îl simți plimbându-se prin corp și dai scroll pe Insta ca să-ți amorțești creierul, chiar dacă spui mereu că nu mai faci. Mecanisme de coping care se transformă în autosabotaj. Te uiți la drame și la fericiri care nu sunt ale tale și-ți zici că de mâine te schimbi. Că iei ce-i mai bun din clipurile motivaționale și adopți obiceiuri bune, că rupi perfecționismul în paișpe și dai de pereți cu overthinkingul și procrastinarea. Dar știi și tu că nu e chiar așa.
Nenea din blocul vecin care are grijă de pisica din cartier, a căutat-o la un moment dat prin ploaie ca să îi dea de mâncare. A strigat-o și a ieșit fără umbrelă să o aducă la adăpost unde avea pregătite bobițele de toate zilele. La tine nu vine nimeni când plouă, afară sau în minte. Uneori te gândești că e mișto să fii pisică, să te scarpine cineva în cap mereu și să miauni când nu-ți convine ceva. Să n-ai atâtea responsabilități care să te apese pe umeri – libertatea, controlul, toate conceptele lumii de adult cu care nu prea știi ce să faci.
Celălalt bătrânel iese în fiecare zi, de mai multe ori, cu un terrier mic cu fundiță roz în vârful capului, pe care îl plimbă fără lesă. Te cunoști din priviri cu toți stăpânii de câini și vânzătorii de la Mega, ai aceste ritualuri în proximitate și te plimbi pe aceleași două sau trei străzi. Ești ca în Sims, aceleași locuri, aceleași personaje, de ce naiba te miri că te simți la fel?
Unele chestii rămân neschimbate sau își continuă cursul indiferent de ce ți se întâmplă ție. Cum era aia cu soarele care încă răsare și apune zilnic. Oamenii își văd de treaba lor, lumea continuă să de învârtă. Frunzele cad, vine toamna, îți înlocuiești vechile credințe despre tine cu unele mai bune. Cunoști alți oameni, înainte nu vedeai viața fără unii și uite că trăiești. Frica de abandon mai tace din când în când, aia de viață în general e pierdută în disociere.
Respiri. Nu prea trăiești în prezent, mai mult supraviețuiești, dar e și ăsta un mod de a fi. Poate e o formă de nefericire, chiar dacă intensitățile variază după cum bate vântul. Uneori e bine, uneori e deprimant. Sunt mai multe tipuri de singurătăți și nu toate sunt triste. Te învârți într-un cerc de confuzie și asta e ce primești înapoi. Înveți să trăiești cu tine, dar în același timp fugi cu o disperare inconștientă de asta. De adevăruri. De singurătăți. Îți zici că ești bine și uneori e adevărat, dar ești într-un rollercoaster emoțional ca să-ți astupi un gol, să nu cazi în vid existențial.
Nu vine nimeni să te salveze. Adevărul e că nu îi pasă nimănui dacă ieși din casă sau dacă te izolezi ca-n peșteră, fără contact uman; sau când ai făcut ultima dată sex, dacă te simți bine pe bune sau te prefaci, de câte ori ai plâns ieri. Și asta ar trebui să fie ceva eliberator, cică. Acceptare (data viitoare când o să-i spun cuiva “te iubesc” persoana aia poate o să fiu eu).
Dar hey, în fiecare zi continui să faci toate chestiile astea care te scot din butoiul cu melancolie. Mai aluneci, mai cazi, dar niciodată nu rămâi blocată acolo. Și asta ar trebui să însemne ceva, nu?
Am auzit de Viscri acum câțiva ani, sătucul arhicunoscut pe care era fiartă lumea de pe Instagram. Cred că nebunia cu zona asta turistică a început datorită asocierii cu Prințul Charles, care are o casă de vacanță acolo.
Satele transilvănene sunt o poveste frumoasă pe val, chiar dacă nu erau neapărat pe lista mea de locuri de văzut. Dar când vrei să te deconectezi, cred că merge să te duci undeva unde nu se aud mașini (bine, să nu exagerăm) și zgomote decât de la animalele din împrejurimi (un nene și-a pus muzică fix ca la mine-n Berceni, dar na, privim partea bună). Eu am copilărit la țară, așa că sunt obișnuită cu genul ăsta de atmosferă.
Dar înțeleg perfect de ce ecoturismul are succes, pentru că uneori vrei să te duci la liniște și aer curat, după ce toată ziua stai printre betoane.
Cum ajungi?
Ca să începem cu o lecție nesolicitată de geografie, Viscri e în județul Brașov, în comuna Bunești, cam la 40 km distanță de Sighișoara. Dacă nu ai mașină, cum a fost cazul meu, poți să ajungi destul de lejer cu trenul până în Rupea (unde e gara că aparent e diferit de Rupea Oraș, cel cu cetatea) și să te ia de acolo cineva din sat. Mie mi-a recomandat gazda un bătrânel simpatic care m-a așteptat în gară.
Bine, nu faci chiar zece minute cum citisem eu pe net, faci cam jumătate de oră de mers printr-o zonă cu natură aproape pustie, dar asta pentru că din câte am înțeles drumul scurt ori e execrabil, ori e în reparații.
Spoiler: Gara din Rupea arată oribil, nu credeam că există mai rău decât Ciulnița, dar ca idee, nu are o sală de așteptare în interior.
Unde am stat?
La renumitul Viscri32, probabil cel mai instagramabil loc din sat. Eu aș zice că poți să treci pe aici măcar ca să te cazezi în hambar, în camera nuc.
Dacă vrei lux și opulență, ăsta clar nu e locul. Nu pentru că nu ar fi superb, ci pentru că păstrează elementele vintage, de exemplu pe tavan ai țiglele hambarului, mult lemn și obiecte vechi, iar eu am fost tare încântată că am găsit almanahuri în franceză din 1922ish.
Cred că mi-am dat seama despre mine că nu sunt neapărat Dora Exploratoarea sau cel puțin nu uneori, așa că îmi place tare să frec menta și să mă uit pe pereți în concediu. Și la asta a ajutat terasa mare cu livadă, hamace, câini și pisici și restaurantul, așa că nici nu trebuie neapărat să ieși. Pisicile nu m-au plăcut, câinii au fost pașnici. Găsești și suvenire mișto, eu mi-am luat un pahar din sticlă reciclată de la Mediaș, dar puteai să-ți iei și gemuri și chestii. Mie mi se pare că au încercat să facă o combinație între tradițional și modern, păstrând toate elementele vintage și le-a ieșit.
Unde am mâncat?
Viscri32 are și The Barn Restaurant, într-o fostă șură. Mâncarea a fost minunată, eu aș reveni aici cel puțin pentru asta. Am mâncat și mi-a plăcut, printre altele: dulceață de ardei iuți, prăjitură cu rubarbă (pe care am văzut unde o cresc în grădină), supă limpede de pui cu tăieței, cârnăciori afumați, pui cu cartofi și scorțișoară. Și am băut o socată și o rubărbărată super bune. Și la micul dejun ai din ce să alegi. Ah, și au specialty coffee, deci ce să mai vrei?
Bine, auzisem și feedback negativ față de restaurant, despre comenzi care vin greu și așa mai departe. Nu am pățit, mie mi se pare că mâncarea vine destul de repede, poate doar la desert să dureze mai mult. Angajații (care aparent sunt viscreni) sunt super drăguți și se vede că e o comunitate. Probabil dacă ești obișnuit să mănânci doar anumite chestii și nu îți place mâncarea gătită, n-o să-ți placă.
Ideea e să înțelegi conceptul de slow food, adică totul gătit cu ingrediente locale, crescute în grădină, ceea ce justifică și prețurile un pic cam mari (dar acum sincer și dacă te duci într-un loc mediocru din București dai destul de mult).
Ce poți să vezi?
Nu sunt prea multe de văzut și de făcut, ceea ce a picat foarte bine pe moodul meu de lenevit. Există câteva activități care se organizează, cum ar fi plimbarea cu căruța (din aia joasă, experiență pur autentică) sau să închiriezi biciclete dacă te tentează. Dar poți să colinzi străduțele care oricum nu sunt multe.
Fun fact, din cele 100ish de familii, mai sunt doar vreo 4 de sași.
Biserica Fortificată
Mie îmi plac bisericile care nu sunt ortodoxe, în primul rând pentru arhitectură, decor și liniște. După ce urci un pic pe niște trepte în natură, ajungi la biserica fortificată care e destul de micuță și drăguță, are un muzeu și o expoziție de teracotă de la Mediaș (temporară). Și o pisică simpatică. Există și niște scări ca să urci în turn și să vezi satul de sus, dar sunt super înguste în piatră (chiar e un semn care zice că merge pe proprie răspundere). Ar putea fi recondiționată? Probabil. Dar e un colțișor de zen păstrat.
Casa lui Charles
Nu știam că se vizitează, dar am descoperit random. Nu mi se pare mare obiectiv turistic datorită asocierii, dar n-au masacrat nimic pe lux și opulență, au păstrat aproape tot autentic și au și o fundație care sprijină copiii – în grădină au plantat cu ei legume și fiecare avea parceluța cu numele lui, iar legumele se oferă turiștilor contra unei donații din care îi duc în excursii.
A fost drăguț că am avut ghid și că există pe un perete o poză cu fosta propretară care se dădea în leagăn atunci când era bătrână. Și au o cafenea micuță afară, unde am băut un ceai de plante cu miere. Și gift shopul e civilizat.
Văcuțele
Când citisem despre Viscri, un mare punct de atracție erau cele 200 de vaci care veneau seara acasă. Nu știu câte sunt, dar au fost foarte simpatice pe la 8 jumate când treceau liniștite însoțite și de câteva capre. Da, sunt omul ăla care parcă n-a mai văzut o vacă, dar ideea e că sunt o rasă diferită și sunt bine îngrijite și sunt simpatice. Bine, poți să vezi chiar și rațe pe stradă, cred că dacă n-ai văzut în viața ta cum e viața la țară are un impact mai mare.
E frumos?
Ca să îl parafrazez pe un domn turist. Dacă n-ai pretenții și nu vii cu multe așteptări, având în vedere că e un sat și găsești multe aspecte de sat, cum ar fi casele care nu sunt mereu recondiționate. Și depinde și ce vrei să faci. Pentru o pauză de la viața normală și eventual de la social media, niște aer curat și natură eu zic că merită. Cred că mi se pare ușor overrated, dar pot să înțeleg hype-ul. M-aș întoarce în treacăt, eventual toamna. Dar oricum, aș merge și în alte sate, cum ar fi Cincșor, unde poți să dormi într-o fostă școală.
P.S: Mai mult spam aici că am pus aceste poze random raw.
Replici proaste care mi-au fost spuse că atât s-a putut, nu merge creativitatea azi
Am făcut un an de când îmi câștig existența din scris. Așa că voiam să analizez un pic ce a însemnat asta pentru mine și cum m-am trezit cu job când nu aveam prea tare habar ce vreau să fac în carieră.
Eu am auzit despre copywriting prin liceu, în perioada în care descoperisem blogurile și-mi făcusem și eu unul. Bună decizie aș putea spune. Pentru că pe lângă faptul că m-a familiarizat cu multe chestiuni digitale și mi-am aproape construit un portofoliu virtual, m-a făcut să am acest exercițiu al scrisului.Bat câmpii pe internetde ceva timp.După ce am făcut facultatea de Publicitate și-am mai fost prin niște internshipuri, credeam că nu sunt neapărat suficient de bună pentru vreun departament din domeniu. Așa că mă identificam cu o mică mediocritate, chiar dacă nu fusesem niciodată efectiv în ipostaza de a lucra. Și sufeream de acest binecunoscut sindrom al impostorului.
Povestioara primului meu job serios a început aproape întâmplător, într-un moment de hype (bine, după ce am câștigat cu echipa mea locul unu aici la IAA YP) în care am aplicat cu o prăjeală la un post pentru care eram clar subcalificată. N-am primit jobul ăla atunci, evident, dar mi s-a zis că am potențial și asta m-a făcut să cred în mine un pic mai mult. Long story short, printr-o serie de evenimente fericite, planete aliniate și o recomandare de care am reușit să fac rost random a început aventura mea de junior copywriter. Și-am învățat că să combini ceva ce-ți place cu munca nu e chiar așa utopie cum zic unii.
Așa că am făcut o listă cu ce am învățat eu în ultimul an, nu că ar ajuta pe cineva, doar așa de amorul artei și al cuvintelor, cred.
Ce e un CP
Când am zis că nu mai lucrasem, înseamnă efectiv că nu mai făcusem ceva pe bune într-o agenție vreodată. Adică nu știam multe lucruri de bază. Începând de la cum să dau reply all la un mail în Outlook la unele prescurtări gen content plan. Bine, asta sună de parcă eram super pe lângă, dar nu eram chiar așa. Având în vedere că nu m-a dat nimeni afară. Dar în prima lună cred că am învățat o mulțime de chestii pe care nu ți le predă nimeni în facultate.
Oamenii nu știu ce face un copywriter
Da, știu că publicitatea e un domeniu hibrid și la noi freelancer se traduce ca liber profesionist și oamenii știu că faci ceva cu internetul. Dar e destul de funny să le explici alor tăi ce faci. Bine, înțeleg că e ceva cu scris. Un tip de pe Tinder mi-a zis că de aia i-au dat lui jos clipul pe TikTok, chiar dacă aș vrea să zic să era o glumă (vezi copyright).
Mă rog, în general oamenilor lise pare că fie freci menta și stai pe Facebook, fie scrii și tu acolo ceva când vine inspirația. Ceea ce e total greșit, că trebuie să faci destule care nu au doar legătură cu cât de creativ ești. Și muza nu vine așa când o chemi tu că nu suntem în filme.
Un typo n-a onorât pe nimeni
Suna mai funny la mine în cap. Dar ideea e că am învățat să fiu și mai grammar nazy. Când m-am angajat, frica mea era că o să-și dea seama clienții cu care lucrăm că sunt nouă. Sau că o să fuck up. Așa că mi-am făcut o listă scrisă de mână cu postările care se puneau zilnic ca să pot să le supraveghez. Digital who?
Să greșești nu e așa nașpa când ești în mediul potrivit
Am mai zis-o aici pe asta cu mediul în care lucrezi și teama mea vizavi de supraaglomerare și burnout. Nu știu cum e în alte locuri, dar pe mine m-a ajutat mult faptul că nu am simțit niciodată că sunt inferioară. Adică toată lumea s-a purtat cu mine drăguț, ca de la egal la egal și m-a ajutat să evoluez. Și niciodată când am făcut gafe nu mi-a zis nimeni că e vina mea, că e o tragedie, că sunt incompetentă. Asta a contat mult în inima mea de junior panicat.
Oamenii comentează chestii ciudate pe internet
Adică dau cu hate gratuit, ceea ce descoperi când faci community management. Și cumva e trist și de înțeles în același timp. Mi-ar plăcea să zic că asta mi-a mai trezit un pic empatia, dar nu sunt foarte sigură. Dar anonimatul și faptul că poți să scrii orice din spatele unei tastaturi le dă curaj oamenilor, ceea ce nu e mereu de bine.
Research, de orice fel
Adică făceam asta și înainte, dar nu așa. Fie că e Emojipedia (pentru că doar nu punem emoticoanele așa pur și simplu că nu suntem barbari), sinonime, chestii dubioase sau ce rimează cu X. Și că se pune semn de puctuație după emoji, nu înainte.
Săfiu mai organizată
Să mă încadrez în deadlineuri, să implementez feedback, să programez postări, să nu fie totul un haos. Și îmi place să cred că mi-a ieșit. Bine, nu facem fizică cuantică aici, din fericire. Dar e drăguț să fii profi cât de cât acolo, zic. Acest life-work balance se construiește în timp, în lupta cu procrastinarea și lipsa de concentrare.
Să-mi rafinez scrisul
Adică să tai fără milă (ceea ce nu-mi iese mereu), să citesc cu voce tare, să nu mai stau jumătate de oră la ceva de cinci minute.
Pot să zic și eu acum că am un an de experiență, am mai crescut un pic și nu mai sunt așa newbie. Am învățat să celebrate my small wins, chiar dacă știu că mai am multe de învățat. Sunt recunoscătoare că evoluezși că îmi place ce fac. Că am un job care îmi oferă această flexibiliatate să fiu creativă, să lucrez din pijamale și să fac memes uneori. Oricât de clișeu sună.
Această poză random ca reminder să te uiți și în tine, dar și la toate oportunitățile mișto care ți se oferă și să go for it sau ceva deștept deep
Mereu mi-au plăcut bilanțurile, rezoluțiile, listele. Mi se pare că e important să fii în contact cu tine și să te feliciți, să vezi unde ai putea să mai lucrezi și să te bucuri de ce ai reușit. Că mereu e o evoluție acolo, chiar dacă uneori nu pare. Un mod sănătos de grounding, de a vedea progresul, de a găsi un scop. Așa că oricât de clișeu ar fi, pe mine mă ajută să check with myself și să văd pe unde mai suntem, ce am descoperit, ce ne propunem.
Anul trecut a fost cu multe ups and downs și insight-uri puternice, am făcut multe și am ajuns în situații care mi-au demonstrat că mai aveam multe de învățat. Și am stat cu mine, chiar dacă a fost un pic the hard way. Scriu asta aici pentru mine. Să fac comparații, să-mi amintesc, să mă uit la un moment dat peste și să văd ce-am fost și ce-am ajuns, gen. Mie îmi place ziua mea și descopăr progresiv cum e să te bucuri, să-ți dai jos vălul ăla care te limita de pe ochi și să vezi mai clar.
Așa că lista asta, similară cu aia de anul trecut pe care mă abțin să o deschid acum, e despre ce-am învățat eu până la vârsta asta (mai mult din pom decât pragmatic, cred). Ordinea e fix aleatorie că așa funcționează creierul meu.
1. Să îți simți sentimentele e important. Nu să le acoperi cu un preș și să te prefaci că nu fac bum la un moment dat. Și e perfect okay să fie și negative, că te cureți de ele și poți să mergi mai departe.
2. Mintea ta te minte câteodată. Vrea să te protejeze, dar e fix ca părinții care încearcă să te facă să adormi spunându-ți că vine un monstru ipotetic dacă nu ești cuminte.
3. Oamenii mai și pleacă și tu ești okay fără ei. Nu erau ai tăi, dar vin alții mai potriviți.
4. Să te pui pe tine pe primul loc nu e egoism, e necesitate. Și iubirea de sine autentică nu e narcisism, e ceva vital.
5. Să îți dai voie. Să accepți că nevoile tale sunt importante și nu e nimic în neregulă cu asta, e doar uman. Autonomia și conexiunea cu alții pot să coexiste.
6. Să investești în tine. Să-ți iei flori, să te scoți din casă, să pleci undeva, să-ți cumperi chestia aia pe care mereu zici că n-ai da bani, dar pe care știi că o vrei, să faci cursuri și ce te mai ajută pe tine să te dezvolți.
7. Spontaneitatea e bună. Mai bine o poveste discutabilă decât nimic. It is good for the plot.
8. Să te pedepsești e inutil și e o formă de autosabotaj. E okay să accepți că uneori nu te comporți cum ai vrea. Să îți identifici triggerele și să ai compasiune față de tine e un pas important în vindecare.
9. Psihosomatizarea e reală și chiar dacă un simptom pare adevărat, e doar o proiecție a minții tale. Realitatea nu e așa rea cum ți-o imaginezi tu.
10. Meriți. Punct. E din oficiu, nu trebuie să o demonstrezi.
11. Oamenii care se comportă urât sunt de fapt răniți și traumatizați.
12. Să ieși din zona de confort e rewarding. Da, ceva ce te sperie e de obicei soluția.
13. Să accepți trecutul, chiar dacă nu ți-a plăcut cum a decurs. Ai făcut tot ce ai putut la momentul respectiv cu resursele pe care le aveai. Și la fel și persoanele din jur.
14. Tendința de a fi judgy are legătură de fapt cu ceva nerezolvat de-al tău. O oglindă.
15. Să-ți placă munca ta, să îți aducă satisfacție. Și să lucrezi undeva unde ești apreciat și te simți susținut.
16. Banii nu sunt răi, sunt necesari și contează relația pe care o ai cu ei.
17. Social media e bună dacă o folosești smart, dar ai nevoie de pauze de detox.
18. Plimbă-te. Nu contează dacă în jurul blocurilor sau în pădure. Și mișcarea asta se pune ca sport și-ți face bine la căpuț.
19. Bea apă. Și ia niște vitamine. Și, overall, ai grijă de corpul tău. Și de minte și suflet.
20. Încearcă să ai o rutină cu obiceiuri sănătoase. Și să stay in touch with yourself. Să te cunoști, să evoluezi, să te împrietenești cu toate părțile tale.
21. Crede în ceva, orice. Univers, Dumnezeu, energii, zei, o putere mai mare decât tine care e acolo și îți vrea binele și când tu îți dai cu ciocanul peste degete. Și care te ajută când îi ceri.
22. Dacă nu îți duci pasiunile la un super nivel, nu înseamnă că trebuie să le abandonezi. Să scrii, să pictezi, să faci ceva ce îți face ție bine.
23. Nu trebuie să aibă sens pentru nimeni altcineva. Și asta e perfect în regulă că nu ne comparăm cu alții progresul, dorințele și succesul. Fă ce vrei tu atâta timp cât nu rănești pe nimeni.
Mai sunt multe altele, dar probabil astea erau mai importante dacă mi-au venit spontan. În fine, ideea e că încerc să nu stagnez și să fiu un om mai bun. Mie mi-a luat ceva să înțeleg că merit, că toate chestiile astea frumoase de tipul iubire sănătoasă, experiențe și oameni buni sunt ceva normal, nu o fantezie intangibilă. Și chiar dacă nu aplic mereu tot ce-am scris aici, măcar nu am rămas în același punct mental și îmi amintesc de constatătile astea când am nevoie.
Că meriți toată iubirea și toată fericirea de pe planetă, pe bune.
Nu ne mai pasă la fel de mult de încălzirea globală sau copiii care muncesc în țările subdezvoltate ca să avem noi cum să purtăm o rochiță din materiale discutabile la preț redus. Când mâncarea nesănătoasă devine Raiul pe pământ. Și tanti Coca de la parter își pune personalitatea falsă de bunătate și nu se mai înjură cu vecinii care dau muzica prea tare. Așa gândea Marta, uitându-se pe geamul biroului ei cu pereți de sticlă, în zgomotele colegilor mai mari care aveau deja copii care își făceau deja planuri de vacanță. De parcă nu mai erau oricum patru săptămâni până atunci.
Era ea oare stereotipul lui Grinch în persoană? Da. Dar el avea motivele lui, săracul, iar cu timpul s-a schimbat. Ea dădea cu hate involuntar la tot ce amintea de sărbători. Își lua acest potențial spirit fascinat de sclipici și vin fiert și îl sufoca așa cum știa ea mai bine: cu cinism, umor ieftin și muncă. Își masca toată deprimarea pe care o simțea în această perioadă sub o enervare cumplită. Se lua și de luminițele clipocitoare, de oamenii costumați în Moș Crăciuni și de cei care purtau coarne de ren, dar și de cei care voiau să facă Secret Santa la birou. De parcă ar fi putut vreun coleg să îi găsească un bărbat cât de cât civilizat pe care să i-l împacheteze frumos într-o cutie și să i-l dăruiască.
La ea se simțea
Mai mult melancolia aia ștearsă „Last Christmas” (ce, doar nu credeați că e un cântecel vesel?), decât „All I Want For Christmas is You”. Se transformase așa mult în ultimul an, încât uitase de fapt despre ce este această lună. Ceva din ea înghețase un pic mai mult data trecută, așa că și-a construit pereții și mai înalți și a menținut temperatura, să nu care cumva să intre ceva care să spargă tot și să o ia de la capăt. Niciodată nu i-a plăcut comparația asta neinspirată, dar asta era, cu asta defila, a ajuns la concluzia că uneori te transformi fix în cei pe care îi disprețuiești.
Am putea să o luăm pe cărarea amintirilor, plină de zăpadă, lumini colorate și elfi care dau cu sclipici în stânga și în dreapta, convinși că o să scoată la suprafață latura luminoasă a oamenilor. Era și ea un pui de elf atunci. Îmbrăcată în fustița sexy, aranjată ca scoasă din cutia de păpuși, cu propriul Ken mai mult imaginar decât real, care era undeva acolo pe piedestal, își plănuiseră un Crăciun perfect împreună. Așa e când ești îndrăgostit, o bucată de rațiune din creier ți se sinucide. Sau poate așa e doar când persoana în cauză nu e cea mai bună potriveală.
În fine. Credea și ea în magie, în spiriduși, în Moș Crăciun care vine cu sania și îți îndeplinește cele mai arzătoare dorințe. Doar era un om decent, nu? Hrănea pisicuțele din fața blocului. Dona haine și cărți la magazinele de caritate. Nu își manifesta furia față de alții, nici măcar atunci când era prea mult de suportat până și pentru ea. Se încadra undeva pe lista aia care ne împarte în tipologii, de parcă nu suntem cu toții un mix. Visul frumos de iarnă plină de romantism s-a spulberat.
„Last Christmas, I gave you my heart…”
Dar ai dat cu ea de toți pereții și acum am impresia că toți bărbații sunt indisponibili emoțional. Așa că pun eu deja un zid între noi ca să mă asigur. Sau ceva despre cum pe Marta sărbătorile astea o găseau cu o sticlă de vin, o pătură și șervețele, îmbrăcată într-un onesie pufos, cu nervi sau bucuria stinsă că măcar are concediu. Swipe left, swipe left, swipe left și dat cu telefonul de toți pereții.
Știa că aplicațiile de dating sunt un chin pentru oricine, mai ales în perioada asta în care se accentuează toate emoțiile și nevoile din copilărie și rămân doar ăștia vai de ei aici. Dar asta era, se hotărâse că mai bine petrecea perioada asta singură decât cu un misogin de umplutură, pentru că nu avea energie rămasă ca să se prefacă nici măcar că îi place sportul sau că ar fi interesată să descopere un om, chiar dacă lui îi lipsește potențialul. Nu voia să citească printre semne de punctuație și virgule puse aiurea și păreri discutabile despre cum femeia trebuie să stea la locul ei. Nici așa disperată nu era.
Se uită pe geam la cum ninge și își amintește măcar un pic că nu e un capăt de lume. Decembrie trece, vine Ianuarie și acolo deja altfel stă treaba, indiferent cu cine e. Asta ar putea să fie un monolog interior clișeic despre cum se găsește pe ea, dar nu e. E doar un hai că a mai trecut un Crăciun și n-am mai dat bani pe cadouri pentru cineva care nu merită și decât forțat mai bine deloc că știe și ea să-și împodobească bradul singură și să strângă luminițele dacă e, mersi.
Acum o lună și ceva mi-am luat o săptămână de concediu să frec menta și să mă uit la pereți. Asta ar fi descrierea colocvială. Altfel spus, am avut niște liber, pentru că cred în pauze și în nevoia asta de făcut nimic pentru a ne reîncărca.
Despre pauze
Nu știu despre ceilalți oameni, dar eu am multe momente în care creierul mi-o ia pe câmpii. Lipsa de concentrare, procrastinarea și anxietatea se iau frumos de mână și fac un cerc vicios. Dar lucrez în fiecare zi la diminuarea acestor tendințe. Am un job full time deja de vreo nouă luni, cea mai îndelungată perioadă pentru mine. Îmi place, am flexibilitate, pot să stau în pijămăluțe și să îmi organizez timpul. Mai adăugăm niște master, o pandemie lungă și alte aspecte de procesat.
Atunci când ajungi într-o fază în care te simți secat de energie, poate cel mai bine ar fi să check with yourself și să vezi de ce ai nevoie. Și, de cele mai multe ori, să pui stop un pic pe tot e cea mai bună decizie. Că nu arde și dacă tragi de tine când ești aproape varză nu o să te faci miraculos să dai randament.
Mereu am vorbit despre nevoia pauzelor, chiar dacă poate uneori nu aplic tot ce scriu. Cel puțin nu așa cum ar trebui. Dar e okay, mă accept așa și știu că totul e un proces și schimbarea nu e ceva ce se întâmplă pur și simplu. Tiparele astea pe care le ai pe care s-au fundamentat mecanismele de autoapărare și sabotare (alea care te fac să ai comportamente care nu îți plac) nu se înlocuiesc cu o rutină cu obiceiuri pozitive așa, brusc. De asta am răbdare cu mine.
Când dai în prostie scroll pe social media la chestii neimportante pe care eventual le-ai mai văzut deja și îți iei telefonul în mână de șapte ori, pentru că nu poți să te concentrezi pe un singur ceva, îți dai seama că e o problemă acolo. Mi-ar plăcea să spun că o pauză a rezolvat asta, dar nu. Relația mea cu social media e una de love and hate. Îmi plac părțile ei pozitive și nu pot să le contest. Adică acea componentă educativă, de jurnal online, de loc care m-a ajutat să cunosc oameni prin scris.
Dar, pe lângă ideea asta de FOMO și de comparație, intervine și nevoia de dopamină din ceva nou. Studiez adicții, deci știu că dependența asta de online provine dintr-un issue mai profund. Să vrei să fii văzut, înțeles, să ai un loc. În fine, să te rupi puțin de tot ce faci și nu îți place bine poate să îți activeze alte circuite din creier, cică.
Am fost la mama și am stat cu pisica
Atunci când am zis că îmi propun să nu fac nimic, am vorbit serios. Pentru că nu aveam energie ca să organizez ceva, orice, am zis că cel mai bine e să mă duc la ai mei, unde să nu îmi pese pentru un timp. Nu zic că am reușit să mă detașez, dar am putut să fac câteva ceva care mi-a făcut bine. De exemplu, să nu stau pe social media o săptămână și ceva, să reduc timpul petrecut pe telefon și să nu mă ating deloc de laptop (pe care chiar l-am lăsat acasă).
Am dormit și am ajuns să mă simt odihnită. M-am jucat cu pisicile, am stat cu ai mei, am făcut o plăcintă de mere aproape fail, am turnat pentru prima dată lumânări parfumate. Am citit „Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău” de Fredrik Backman, acest autor pe care l-am descoperit recent și care scrie un fel de povestioare reconfortante pentru adulți:
„- E o superputere bună să poți să schimbi amintirile, recunoaște Elsa.
Bunica dă din umeri.
– Dacă nu poți să scapi de alea rele, măcar să-ndeși acolo cât mai multe bunicele.”
„Oamenii trebuie să-și spună poveștile, Elsa. Altfel, se sufocă.”
Am respirat și am făcut pași ca să mă adun. Să ieși din rutină un pic te ajută să îți pui gândurile cât de cât în ordine. Să ajungi la constatări, să privești părți din tine care nu te mai sperie la fel de tare. Poate nu e o soluție universală, pentru că funcționăm cu toții diferit. Dar să îți faci timp să te uiți la tine și să te întrebi de ce ai nevoie. Nu să te neglijezi și să-ți zici că mai poți și așa. Că mintea noastră e o unealtă minunată dacă avem grijă de ea. Să-ți iei câteva minute în fiecare zi să te observi, să te analizezi. Să respiri, să scrii și să vezi ce te apasă nu e un moft, e ceva necesar.
Bine, poate nimic nu înseamnă chiar nimic
Știi, poate când nu-ți mai găsești entuziasm pentru chestii care îți plăceau, nu are legătură cu faptul că nu îți mai plac cu adevărat. Ci cu starea ta care e pe low. Că nu ai energie nelimitată dacă o consumi cu lucruri care nu contează. Și productivitatea arată diferit în funcție de zile, iar asta e perfect în regulă. Așa că mai bine ai grijă de tine și încearci să ai în jur ceva ce îți schimbă starea. Flori, o cană colorată, un om, o agendă care îți aduce acolo un 1% de optimism. Nu toate schimbările astea bune trebuie să fie grandioase. Poate uneori meditezi, scrii scrisori imaginare și termini un to do list. Alteori plângi terapeutic și îți aranjezi spațiul unde lucrezi și toate astea au un impact, chiar dacă nu pare.
Am momente în care mă frustrează că nu pot să îmi găsesc motivația și resursele să fac destul. Chiar dacă oamenii din jur îmi spun că li se pare că fac o grămadă de chestii. Îmi dau seama că asta vine de la criticul meu interior, de la faptul că încă sunt într-un proces de a învăța să mă apreciez așa cum trebuie. Dar constat că am energie împrăștiată în șapte părți. Așa că e și normal să nu îmi ajungă pentru ce îmi propun. Eu și când zic că nu fac nimic de fapt mă gândesc la liste și listuțe cu ce voi face sau aș putea să fac. Ține de cum îți educi creierul, cred.
Și știu că nu sunt singurul om în această situație. Și cred că asta ne ajută cumva. Să știm că undeva acolo sigur mai e cineva care trece prin ceva similar. Și nu renunță, găsește modalități de coping. Avem impresia asta că suntem așa singuri cu problemele și dilemele noastre, că poate ne afundăm așa tare și uităm că sunt de fapt niște sfere care ne ating pe toți.
Și că sentimentele astea își fac culcuș în fiecare dintre noi, dar nu toți le lăsăm să iasă. Unii le dau o pernă colorată, o pătură pufoasă și le permit să stea cât au nevoie, să se joace, să alerge în toate părțile până obosesc și nu mai e nevoie să se manifeste. Alții le îneacă, toarnă peste ele diverse, le pun pernele peste față și le strâng de gât, încercând să le sufoce. Dar emoțiile cer să fie simțite, altfel te bântuie. Și e mai plăcut să stai cu ele la cafea când încă sunt vii, sincer. Chiar dacă poate nu pare scenariul cel mai plăcut.
Nu ești într-o competiție cu alți oameni, ci doar cu tine.
Începuturile de toamnă erau mereu despre cum vine școala, planuri noi și măcar un pic de motivație. Și rechizite, acest pretext acum când ești mare să-ți mai iei niște agende, post-it-uri și pixuri colorate, doar să fie. Zilele astea încep ultimul an de master și îmi aduc aminte câteodată că pot să scriu și texte utile cât de cât. Așa că acest articol e despre carieră, școală și alegeri, cred.
Să faci sau să nu faci master?
O dilemă destul de mare e dacă merită sau nu efortul să mai faci doi ani de școală și părerile cred că sunt împărțite. Adică poți să lucrezi lejer în multe domenii și fără încă o diplomă. Și oricum o amărâtă de hârtie nu atestă efectiv ce știi tu să faci. Dar pentru unii oameni e ceva important, pentru că dă bine sau pentru că au alte aspirații. Dacă la facultate de duci că așa e frumos, cică, chiar dacă de obicei habar nu ai dacă te regăsești sau nu acolo, cred că la master te duci cu un fel de motiv ascuns. Adică într-un fel pe interes.
Sigur, poate sunt oameni care chiar vor să învețe în cadrul unui sistem de învățământ dat peste cap, care eventual vor să facă și doctorat, cine știe. Și nu e absolut nimic rău în asta. Unii vor să primească mai mulți bani în viitor. Sau să le închidă gura părinților și Maricicăi de la colț care crede că degeaba faci facultate dacă nu te duci și la master. Și unii poate vor să profite de oportunități. Whatever works for you. Că poți să trăiești liniștit și fără șapte școli făcute din obligație.
De ce m-am dus eu la master mai exact?
Pentru că voiam să mai fiu studentă cu beneficii aferente, mostly. Și pentru că voiam să iau ceva bursă că pe vremea aia nu lucram. Și că voiam să mai învăț ceva în contextul ăsta structurat. Mă rog, am zis că mă duc doar dacă intru la buget. Pentru că nu mi se părea că merită să plătești decât dacă vrei în mod special acolo.
Eu am făcut Publicitate la FJSC și pe diploma mea de licență scrie că le am cu Științele Comunicării. Așa că inițial voiam să mă duc la un master de social media de la SNSPA, pentru că părea aproape ce trebuie și se intra ușor. Dar, surpriză, n-am intrat, ceea ce la momentul respectiv părea destul de trist. Doar că acum mă bucur că s-au așezat lucrurile așa, sincer. Am zis să încerc admiterea de toamnă, dar atunci rămân locuri la destul de puține mastere. În fine, după ce m-am gândit la antropologie și mi se părea poate prea deștept, am ajuns la masterul de Prevenirea și Combaterea Consumului Ilicit de Droguri,care sună puțin cam too much dacă mă întrebi pe mine. Dar aici am intrat la buget, cu un eseu și un interviu, având în vedere că în științe sociale am făcut un singur curs, hai două la facultate. Adică era un moment de humble bragging că am mai citit și eu chestii care m-au ajutat.
Domeniu diametral opus
După 3 ani de învățat comunicare, mi-am dat seama că nu are sens neapărat să faci un master în ceva similar. Adică mi se pare că înveți mult mai mult lucrând și asta am înțeles la primul meu internship și de când m-am angajat. Că oricum ce ți se predă și ce se face în realitate diferă destul de mult.
Așa că am zis hei, hai să fim șmecheri și să mai avem o specializare în ceva. Adică na, dacă nu e fizică cuantică cred că poți să te adaptezi destul de bine. Și aici era cam cel mai aproape de psihologie unde aș fi putut să mă duc fără să mai fac o facultate, zic. Nu e ca și cum o să las publicitatea și o să mă fac ceva efectiv în domeniul pe care îl studiez. Dar mi se pare bine să ai un background și am văzut că mă ajută pe zona asta de ONG.
Despre adicție și nu numai
Când zici că faci un master despre droguri, sună de parcă ești that uncool guy care nu e deloc de gașcă și face asumpții greșite. Eu cred că am venit aici să înțeleg mai bine fenomenul – adică să înveți să privești adicția mai profund. Nu știu, am filmat voxuri la LegalizeIt când eram mai mică. Și stereotipurile astea despre droguri nu ajută pe nimeni la nimic. Adică eu nu cred că merită nimeni să ardă pe rug și e o discuție lungă și complexă despre asta și sănătate psihică.
Dar încă e un subiect tabu de care nu ne atingem și la care ne uităm de parcă oamenii ajung dependenți de bine ce sunt. Dar na, e mai ușor să judeci decât să înțelegi. Eu nu cred nici că dacă le spui copiilor că drogurile sunt rele îi ajuți cu ceva, din contră. Așa că mi se pare important să abordezi problema din mai multe perspective. În plus, dependența nu e numai de substanțe, știi?
Fiartă pe școală
Cred că pe mine anul trecut masterul m-a ținut pe linia de plutire și m-a organizat un pic. Și cred că mi-a și plăcut destul de mult, pentru că m-am surprins implicându-mă serios. Adică am încercat să aleg subiecte care mă interesau ca să învăț ceva dacă tot trebuie să fac research. Așa am ajuns să fac proiecte despre educație sexuală, anxietate socială sau stalking, unde am scris de 3 ori mai mult decât trebuia sau ce faci când te ia cu viață academică.
Ideea e că domeniul asistenței sociale mi se pare destul de neglijat și prost înțeles. Și ar trebui în primul rând comunicat mai bine. Adică dacă te uiți pe pagina de la Antidrog, de exemplu, conținutul de acolo nu e deloc atractiv pentru target, sincer. Și asta e trist. Și pe noi nu ne învață nimeni cum să abordăm problema grupurilor vulnerabile. Cum să ne implicăm. Cum să ajutăm și să nu mai stigmatizăm atât. Ideea asta frumoasă că nu trebuie să judeci oamenii, ci să le înțelegi povestea și să îi ajuți dacă poți.
Cum împaci masterul cu jobul?
În primul semestru nu lucram, adică făceam un fel de freelance part-time, poate de aici implicarea mea în sesiune. Din al doilea semestru am început să lucrez full-time pentru prima dată și să fac școală în același timp. Dar nu e ca și cum aveam cursuri toată ziua sau trebuia efectiv să mă duc fizic undeva.
Mie îmi place facultatea online și probabil e o opinie nepopulară. Dar cel puțin la master mi se pare că ar trebui să fie o opțiune uzuală, având în vedere cât timp îți salvează. Că oricum tu înveți mai mult singur și online e mai ușor să ajungi la ore. Mai ales când se suprapun cu programul tău de lucru, adică atunci când ai cursuri de la 4. E relativ ușor, adică nu e ca și cum faci chirurgie pe creier la una dintre ele. Și ține mai mult de cum te organzezi, dar aici e un capitol mare și complicat.
Cred că dacă nu te duci la ceva care te depășește prea tare, adică dacă simți că faci față, te ajută un master în altceva decât specializarea ta de bază. Dacă vrei să te nișezi în domeniul tău actual și asta e okay. Oricum, ideea e că poți să te reprofilezi la un moment dat și să înveți atunci. Dar e bine să ai informații din mai multe sfere dacă îți plac și simți tu că faci ceva cu ele.
În orice caz, iei ce funcționează pentru tine din școală și cam atât.
