Jurnal de călătorie: am fost să mă regăsesc la Sinaia

am fost să mă regăsesc

Să stai cu tine. Să fii cu tine fără ca asta să te sperie. Să înveți că de la tine începe totul.

Într-o sâmbătă m-am trezit devreme și am plecat în prima călătorie doar cu mine. Poate că titlul sună așa ușor clickbaity, dar ideea e că pentru o persoană cu tendințe anxioase care depindea de oameni ăsta e un big deal.

Mai fusesem singură prin locuri, am încercat mereu să fac chestii cu mine, să ies, să d-astea. Dar mereu în călătorii mă văzusem cu oameni. Așa că mi-am luat această pauză cu tot cu ieșit de pe social media și au rezultat două zile drăguțe și acest jurnal de călătorie.

Bună dimineața, rază de soare

La șapte și puțin dimineața, într-o sâmbătă, cu o oră înainte să plece trenul eram deja la gară. Și ce drăguț a fost să fie liber la Unirii. Mi-am băut cafeluța pe un peron gol și am avut timp să mă holbez la oameni și să îmi imaginez cum funcționau ei în contexte sociale când nu își butonau telefonul și nu simțeau nevoia să pună un instastory la fiecare chestie interesantă pe care au văzut-o. Poate că așa e și cu căștile – merg de obicei cu muzică în urechi, iar în rarele ocazii în care stau fără aud conversații cu felii din astea de viață care te fac să fii un observator mai bun și să iei cu tine un pic din poveștile din jurul tău.

Am ajuns în Sinaia super devreme, așa că voiam să iau și eu un mic dejun civilizat. Știam cât de cât să mă orientez în spațiu și am fost foarte mândră de mine că n-am folosit deloc Maps (asta după ce mai demult m-am rătăcit chiar și așa) și am găsit un loc drăguțel cu muzică mostly în franceză, unde să mănânc și să-mi beau cafeluța turistică.

Ce să vizitezi în Sinaia? (și să nu fie Castelul)

Mie Sinaia (sau Valea Prahovei în general) nu mi se pare cel mai cel loc turistic, dar am venit aici că era aproape și aveam cât de cât ce să fac cât stăteam cu mine.

Așa că am făcut plimbărica de explorator clișeu spre Peleș, în care n-am intrat că era aglomerat și nici n-aveam stare. Dar e suficient de drăguț și de afară.

Spre castel, după nenea care cântă la acordeon, e o mini-cascadă și e un colțișor destul de intim și drăguț de natură.

am fost să mă regăsesc
“Din filmul Nașul” – ce a zis nenea când l-am întrebat dacă mă lasă să-i fac o poză pe film

Am fost la Casino, care se poate vizita și care e foarte mișto. Dacă m-aș pricepe la artă și curente artistice and co, aș putea să o dau deștept. Dar așa pot doar să spun că e frumos și să las niște poze. E mult mai mare și mai bine întreținut decât mă așteptam. Doamna ghid e drăguță și cică poți să faci aici nunți, botezuri, cumetrii. Și există un tunel subteran spre Hotel Palace, care e un pic mai încolo. Și la intrare e o expoziție temporară cu lucrări contemporane, dintre care mi-a atras atenția Svetlana Utto. În mare parte ai vibes de Marele Gatsby pentru vreo jumătate de oră și 10 lei pe intrarea de studenți. Și poți să faci și poze. Ah, și au candelabre și detalii mișto pe pereți și una dintre camere era roooz.

Am fost și la mănăstire, pentru că uneori mă mai apucă. Plus că arhitectura bisericească arată destul de bine la noi. Și nu e despre religie, e despre faith în orice formă. Și locurile astea, uneori, îți dau un fel de liniște și pace. Sau măcar te ajută un pic să te regăsești.

am fost să mă regăsesc

Viața la hotel

Mie mereu mi-a plăcut să caut cazări și să casc ochii pe Booking sau Airbnb. Și să găsesc locuri mișto low budget. M-am cazat la Rina Cerbul care se pare că e în renovare sau ceva, așa că te mută la Hotel Rina Sinaia. Frumix, drăguț cu balcon, putea să fie un pic mai curat, dar per total chiar a fost drăguț. Nu cred că m-am mai cazat la hotel că de obicei stăteam în pensiuni sau apartamente. Așa că atmosfera primitoare și aproape fancy mi-a plăcut. Ar fi cazul să zic că nu știam că dacă ai cartelă nu trebuie să mai încui pe interior că n-ai cum? Sau un alt episod din #MyDubai pe care îl descopăr.

Poveste scurtă despre cum am comandat pentru prima dată prin room service și am vărsat sosul de pizza. După rutina drăguță de self-care și stat în halat, n-am estimat prea bine distanța dintre perete și cutia de pizza când am înschis ușa. Și cine și de ce naiba pune sosul deasupra cutiei, așa, simplu? Așa că a căzut. Pe covor. Și pe piciorul meu. Dar hei, cine ar mai fi avut această istorisire despre cum s-a chinuit să șteargă petele roșii de peste tot și chiar a reușit?

Poveste și mai scurtă despre cum m-am îmbrăcat de parcă venea marele frig, am greșit vremea ca să constat că e cald și să mă car cu hainele la mine. Și n-aveam decât o geantă, așa că am făcut o scurtă călătorie de căutat o sacoșică civilizată în care să-mi pun restul de bagaj, în timp ce înjuram în gând căldura și aglomerația și faptul că nu găseam o amărâtă de sacoșă de pânză nicăieri. Așa că mi-am luat de la Carrefour una din aia semi frigorifică, cu un pattern deosebit de floricele, top fashion. Apoi mi-am luat o cafea de la 5 To Go din care am și vărsat, dar măcar tricoul meu de la @badjubbies a scăpat. Că după am ajuns în București în bocanci la 30 de grade e o altă poveste.

am fost să mă regăsesc
Mai fac niște spam pe Instagram

Lecția autonomiei

Să nu depinzi de oameni sau de locuri. Mai ușor pentru unii, mai greu pentru alții. Lecția autonomiei, a independenței și a ruperii de cineva sau de ceva se învață treptat. Nu zic că sunt super adunată sau că sunt în măsură să dau sfaturi. Zic doar că e bine să te conectezi cu tine, să încerci să ieși din zona de confort și să te împrietenești cât mai mult cu tine. Că atunci când simți că nu mai poți și ai nevoie de motivația să te dai jos din pat și să faci ceva cu viața ta, nu contează câți oameni sunt acolo. Că numai tu poți să te salvezi pe tine.

Și treaba aia cu “you need to start romanticizing your life” e reală. Trebuie să îți placă de tine și de viața ta și poți să schimbi atâtea cu baby steps. De la obiceiuri mici, până la chestii mai mari. De asta e important să te cunoști, să te asculți, să-ți dai timp și pauze. Să respiri și să fii acolo pentru tine, să te iei în brațe și să hoinărești pe străduțe fără sens. Chiar și atunci când undeva în creierul tău un pitic ascuns care vrea doar să te protejeze strică “pericol” care e de fapt doar imaginar. Să fii versiunea ta mai bună, măcar un pic mai mult decât ieri. Și ar trebui să destigmatizăm treaba asta că e lonely să stai cu tine. Nu, e bine și indicat să o faci.

Textul ăsta n-a fost despre cum m-am dus în vreun loc fancy și am făcut ceva extra special. Dar a fost o bucată reală de viață, în care am încercat să dezvolt o relație mai bună cu mine. Și de acolo cred că trebuie să începem.

Cum am dat fail la primul job (și ce am învățat)

primul job

Sau cum m-au dat afară de la primul job după vreo săptămână. Mie-mi place să zic că mi-am dat demisia.

Acum vreo doi ani am fost pentru prima dată angajată (și-am avut contract de muncă pentru cele aproximativ 10 zile cât am stat acolo), iar această poveste minunată care n-a văzut lumina CV-ului meu poate ajută pe cineva să aibă grijă și să știe ce să ia în calcul în mixul facultate – job part-time – viață.

Era o primăvară frumoasă, soarele strălucea, floricelele roz de pe terasa de la Mate apăreau liniștite în pozele de pe Instagram, viața din anul doi de facultate era aproape bună. Adică atunci când eram mai mică și știam că am potențial și skill-uri nedezvoltate, chiar dacă nu știam să fac prea multe.

La vremea aceea, experiența mea în carieră era destul de redusă. Mai fusesem în internshipuri și chestii din astea înainte, dar nu mai avusesem contract de muncă and co, chiar dacă primisem și bani cândva. Dar na, așa ești la început, atunci când freci mailul și primești vreo 2 răspunsuri din zece, în cazurile fericite.

Așa că inaugurez categoria asta de CARIERĂ, unde probabil voi tot spune povestioare cu sfaturi nesolicitate, pentru că poate ajută pe cineva. Sau nu, dar aia e, atât s-a putut. Aș fi vrut să citesc și eu undeva astea cândva, cred – adică măcar să te pregătească cineva pentru piața muncii, dar asta e altă poveste.

Ai greșit jobul, fata mea

Când eram mai tânără și mai lipsită de cunoștințe (adică nu acum mult timp, aproape doi ani), am fost fundraiser la un ONG. Știi oamenii ăia care se plimbă cu un dosar în mână și te acostează pe stradă, iar tu ori te faci că nu îi vezi, ori te uiți pe telefon, ori îi privești urât? Bine, poate nu chiar așa, dar ai înțeles ideea. Been there, done that.

Eu voiam să lucrez în publicitate, dar eram în anul doi de facultate și nu era momentul, nu găsisem ceva. De fapt, mint. Am plecat dintr-un internship mișto unde am câștigat primul meu salariu și unde am avut șefi mișto, pentru că eram mică și nu știam să mă integrez și să comunic. Dar aia e încă o poveste. 

Așa că uite-mă pe mine, cu un clipboard în mână, încercând să conving străinii de pe stradă să doneze pentru o cauză. Care era bună, nu aia era problema. Dar cred că nu mi-a plăcut din prima zi. Nici ce făceam, nici faptul că  trebuia să mă plimb de colo-colo, nici colectivul. Știu că la un moment dat cineva a zis să facem salutul “hip-hip-ura”. Pls no.

Short story

Îmi amintesc cum eram îmbrăcată ca o prințesă. Și venisem de la facultate să abordez oamenii în pasaj la Universitate și să mă milogesc să doneze. Nu zic că e ceva greșit în asta, absolut orice meserie ar trebui respectată. Doar că nu se potrivea cu mine și nici nu cred, sincer, că genul ăsta de abordare aduce donații. Adică nu zic că am experiență în asta și nu îmi dau prea avizat cu părerea, dar mi se par mult mai bune SMS-urile, chestiile online, campaniile bine gândite. Dar acum nu zic că dețin adevărul absolut și deviez de la idee. Îmi amintesc când a plouat și atunci când m-am dus la interviu. Semne. Sau când am făcut exerciții de abordare pe stradă cu poezia învățată. Mi se pare super trist că ONG-urile care chiar fac ceva au nevoie de finanțare și fiecare bănuț contează, încât trebuie să se comporte așa.

După ce mi-am dat seama că nu e de mine și nu mor de foame dacă nu fac niște bani în plus, m-am dus să-mi dau demisia. Dar se pare că la asta am fost pe aceeași lungime de undă, pentru că m-au chemat și ei. Și m-au numit cel mai prost angajat din istoria lor și cu asta cred că sunt de acord, mulțumesc. Iar de atunci mi-am schimbat un pic perspectiva și am rămas cu câteva lecții despre carieră.

Ce am învățat

Că dacă te duci doar după bani se simte

Planul meu în această poveste era să fac bani, eventual destul de repede și fără o mare chinuială. Și la promoții nu m-am dus (pentru cei care nu știu ce e aia, înseamnă promoter, adică de obicei fetele drăguțe din supermarket care îți dau să guști ceva, you know). Așa că am făcut ce ar face, probabil, orice student și am căutat pe Google ceva, orice. Și am dat de treaba asta unde erai plătit pe ore și aveai program somehow flexibil. 

Că trebuie să-ți placă

Mereu am fost de părere că trebuie să faci ce vrei. Și lumea îmi zicea că faci compromisuri, bla bla, că nu e mereu cum vrei tu și așa mai departe. Așa cum am zis că un job care mă pune să mă îmbrac cumva nu e pentru mine. Da, cred că trebuie să fii flexibil, dar deep, at your core, să îți placă.

Și să găsești o cauza dincolo de ce faci

Why-ul, cum îi zice Simon Sinek. Adică da, lucrezi să faci bani și să poți să ai viața pe care o vrei. Și să te simți împlinit și apreciat, că uite ce mare artist/creativ/revoluționar ești tu. Dar mai departe de asta, munca ta trebuie să aducă o schimbare cumva în lume. Un om să fie influențat în bine. Să miști acolo ceva, orice, cât de mic.

Că mai bine investești timpul în a face ceva cu tine sau a-ți dezvolta un skill

Mai ales când ești la facultate. Da, dacă vrei să lucrezi și asta simți sau ai nevoie, go for it. Din practică am învățat mult mai mult decât am învățat actually la școală. Dar ai atâta timp să muncești după și nu ar trebui să fie atâta grabă încât să iei tot ce prinzi. Chiar dacă așa e de obicei la început, când n-avem experiență și timp să o acumulăm.

Pe mine mă speria ideea de a fi too much la job, pentru că am stat cu oameni care nu mai aveau timp de nimic și erau mult prea obosiți. Și nici nu le plăcea. Și am trăit cumva cu frica asta interiorizată care nu e a mea, dar care îmi dă din când în când triggere care se traduce prin procrastinare sau time management mai prost uneori. Dar cred că învățăm cu toții treptat cum să echilibrăm cariera cu viața personală și binelele psihic. Și asta e perfect în regulă.

Că-mi place flexibilitatea. Aș lucra pe teren doar dacă ar fi ceva mega wow. În rest sunt bine cu laptopul meu.

Că e bine să-ți expui părerile și să te integrezi într-o echipă, chiar dacă îți place să lucrezi on your own. Și vei găsi oamenii potriviți.

Junior la început de carieră

Probabil premisa mea era să fac facultate și să mă ocup de asta ca să nu mă aglomerez. Când ești student e greu să găsești program flexibil, mai ales pe vremea când work from home sau school from home nu existau. Și e greu să găsești ceva ca lumea când nu ai experiență – pe care n-ai cum să o faci – acest cerc vicios. Că nu prea te iau oameni să te crească.

Azi lucrez în publicitate de trei luni și mă bucur că am găsit un loc, un moment și timpul să fac asta. Pentru că am învățat atâtea în lunile astea și când oamenii au încredere în tine ai și tu mai multă. Sau invers. Sau ambele.

Sănătatea psihică: mituri, vindecare și pauze

Sănătatea psihică

Când spui sănătate psihică sună așa, cumva utopic. 

Oamenii sunt poziționați diferit – ori problemele psiho-emoționale nu există, ori ești nebun, ori ai nevoie de atenție, ori “pe vremea mea”.  Și asta e o reacție cumva normală de la o societate pe care nu a învățat-o nimeni cum cum să simtă sănătos, cum să plângă benefic, cum să fie vulnerabilă. Bine, există și cele câteva situații fericite, unde lumea vede importanța topicului. Dar noi suntem cei care încearcă să se înțeleagă mai bine. Urmărim pagini de mental health pe Instagram, ne uităm la Ted Talks, citim cărți, punem citate și remindere și încercăm să #selfcare, chiar dacă uneori nu știm clar cum. 

Pauze și memorie

Ultimele săptămâni au fost destul de complicate pentru psihicul meu și nici nu știu clar de ce, dar mi-am dat timp să mă înțeleg. Poate trauma colectivă a declanșat mai multă anxietate ca de obicei, pentru că acum un an a fost ultima zi normală și nici măcar nu știam. Dar am învățat să trăim și cu incertitudinea, ne-a crescut și toleranța la frustrare. Îmi amintesc ziua aia când m-am dus la ai mei și habar n-aveam de nimic, dar pot să văd ce diferență face un an. Corpul are o memorie a lui și își amintește unele momente înaintea ta.

Dar mi-am promis mie să arăt și partea asta vulnerabilă online, nu la modul de victimă, ci la modul de autenticitate. Că suntem oameni și nimic nu e linear, avem și perioade mai proaste în care învățăm. Și e și ăsta un echilibru, să te întorci la tine și să vezi la ce trebuie să mai lucrezi. Și înveți, repari, evoluezi.

Mi-am dat seama că e în regulă să îți accepți sentimentele și că asta nu înseamnă o permanență. a lor. Și am înțeles că e mai bine să treci prin chestii, nu peste ele de parcă nu s-au întâmplat și nu te-au afectat. Pentru că asta e healthy și e semn de strong babe. 

Uneori e bine să te menajezi. Când te simți rău fizic îți iei o zi de pauză, de ce să nu faci asta și când psihic ești mai low? Noi nu știm că și asta e okay. Nu ne permitem să luăm pauze de făcut nimic, pentru că măsurăm productivitatea în câte liniuțe am tăiat de pe To Do List. Dar n-ai cum să te aștepți să dai randmanent când nu mai ai baterie. Că suntem umani, gen.

Și nimeni nu ne învață treaba asta. Că e okay să nu fii okay uneori. Și asta nu înseamnă că emani negativ și primești negativ, însemnă că accepți o stare trecătoare și că știi, deep down, că va fi mai bine.

Healing

Vindecarea nu e ceva brusc. Nu se întâmplă peste noapte, bătând din palme. Și nici nu înseamnă că am trecut toți printr-o traumă majoră. Dar asta nu ne face cu nimic mai puțin demni. Să găsești un echilibru în viață. Să fii bine cu tine și să te integrezi în adulthood. Să faci switch între job, viață sentimentală și socială sunt aspecte pe care nu ni le predă nimeni.

Și nici nu e un proces cu floricele și sclipici mereu. Pentru că trebuie să te uiți sincer la tine. Să îți asumi responsabilitate, să te înțelegi, să îți iei niște triggere și să desfaci răni mai vechi ca să poți să vindeci pe bune. Că noi știm bine să ascundem sub preș și să fim uimiți când se împrăștie tot rahatul.

Schimbarea poate părea uneori că nu e. Eu mă frustrez câteodată când văd că încă am anumite reacții, că mă lupt câteodată cu aceleași chestii. Dar îmi amintesc că e normal, că suntem oameni, că nu mai ești cum erai și faci mereu progrese și asta înseamnă ceva. Că uneori e mai vizibil, alteori nu.

Și poate că tot ce contează e că înveți. Când crezi că nu mai poți, mai poți puțin. Sau – nimic nu e așa rău cum pare. Am învățat asta în ultimul an, când mi-am dat de pereți cu inima și creierul și am descoperit că pot. Să ajungi să râzi de tine și de cum erai.

Ideea că nu doar tu treci prin asta. Dacă te gândești puțin, sigur există cel puțin un om undeva pe Planeta asta care are o problemă similară cu a ta, more or less.

Mituri destigmatizate

Ne place să credem că vine cineva și ne repară, iar asta ți-o spun toate clișeele cu sirop. Da, ar fi frumos să vină cineva și să te facă bine și să fie așa de vis. Dar adevărul e că nu se poate și nu funcționează chiar așa. Nu e responsabilitatea nimănui să te vindece pe tine și, sincer, nici nu poate. Poate să fie acolo lângă tine, să hold your hand while you fix yourself, dar nu e soluția tuturor problemelor tale. Am mai zis-o și probabil o voi mai scrie. Pentru că am fost în ipostaza fetei care își aștepta prințul pe cal alb, dar eram de fapt la două extreme – am nevoie de tine de nu mai pot sau n-am deloc, ceea ce făcea intimitatea ciudată. Pentru că eram, la bază, doar speriată și simțeam că nu merit, de aici autosabotarea și codependența.

Credințele noastre limitative se traduc în tot ce facem, chiar dacă nu înțelegem mereu.

Nu trebuie să fii super adunat ca să poți să fii bine și să faci chestii mișto. Pentru că asta vine cu timpul, e ceva la care lucrezi.

Psihosomatozarea e reală. Și există o conexiune între emoțional, psihic și corp pe care poate nu o înțelegem. Adică poți să te simți rău și să nu înțelegi de ce, dar să ai niște blocaje acolo, adunate undeva.

Și nu, dacă vorbești despre chestiile astea nu ceri atenție, nu ești drama queen and so on.

Nu știu dacă are sens și pentru altcineva ce am scris eu aici, dar am simțit să. De asta o tot dau cu sănătatea psihică peste tot, că e importantă și avem idei preconcepute de multe ori. Că la alții e mai bine, că e greu, că nu se poate. Și chiar putem să fim bine, să fim fericiți. Și, poate ce contează cel mai mult, merităm toate astea. Toată iubirea și fericirea din lume.

Love, B.

femeile din neamul tău aveau gura mare și încăpățânare

femeile din neamul tău

Poveștile astea nu sunt despre mine și totuși sunt cumva impregnate în ceea ce reprezint azi. Moștenirea asta pe care ți-au lăsat-o oamenii de dinaintea ta te influențează uneori fără să îți dai seama. Și poate tu ești cea care se vindecă pentru toată lumea. 

“Every woman who heals herself helps heal all the women who came before her, and all those who come after her.”

Mama avea aproape 28 de ani când m-a născut pe mine, într-o iarnă mocirloasă și-am apărut eu acum 22 de ani ca o rază de soare. Și, pentru mulți din generația mea, părinții nu erau neapărat pregătiți emoțional. Că aveau și ei traumele lor. Că nu i-a învățat nimeni.

Bunică-mea a plecat din munți, a făcut o casă, copii, a muncit toată viața ei și a fost cumva o femeie independentă. Văduvă cu mult înainte să vin eu pe lume, toate amintirile mele despre ea sunt cu ea fiind o femeie care își are de grijă singură, un fel de prințesă războinică.

Mergeam la ea de Crăciun și de Paște sau vara și nu stăteam prea mult acolo. Bunică-mea nu a avut televizor cu cablu o lungă perioadă, și de asta prindea doar TVR și mie nu îmi plăcea, pentru că eram mică și nu înțelegeam prea multe. Și se uita la seriale coreene. Și la fotbal.

Ajungi la o vârstă în care chiar îți pare rău că nu mai ai bunici, pentru că nu știai să apreciezi asta la momentul respectiv. 

iubire și strămoși

Am vorbit cândva cu ea despre iubire. Despre idila pe care o începuse cu un băiat din sat, dar care i-a trimis scrisoare din armată unei alte femei. Despre cum și-a cunoscut soțul la o petrecere în munți, într-un sat vecin. Și un an mai târziu s-au căsătorit, au avut o casă ridicată cu mâinile lor și un copil. Povestea asta de iubire mi-a spus-o într-o vacanță de Paște, în bucătăria mică cu pereți albaștri și scaune verzi unde dormea ea aproape mereu. Despre infidelitatea tolerată și despre cum s-a păruit cu o altă femeie pentru bărbatul pe care îl iubea. Și pe care l-a iertat, alături de care a avut trei copii și o viață destul de fericită, cred.

rădăcini

Străbunică-mea a fost, probabil, prima care a plecat din munți. Nu știu decât frânturi din viața ei, pe care nici măcar nu sunt sigură că le-am înțeles bine. Am văzut toată copilăria portretul ei atârnat în camera de la mijloc, poza aceea clasică de nuntă în care era cu soțul ei și avea pe cap un batic. Sau basma. Așa era și bunică-mea în poza ei de nuntă, în curtea casei. 

Știu doar că a plecat de la munte și a lăsat-o pe bunică-mea, copil atunci, să aibă grijă de ceilalți copii ai ei, de parcă era o datorie. Poate că și-a ascultat inima. Poate că a vrut mai mult de la viață.

Nu știu nici cum erau ele. Știu doar că bunică-mea se mai enerva. Că mama se mai enerva. Că eu mă mai enervez. Știu că am niște trăsături de aici.

A început să mă pasioneze transgeneraționalul când mi-am dat seama că multe tipare de comportament nu sunt ale mele. Să înveți să accepți și în același timp să nu dai vina pe nimeni e un semn de maturitate. Fiecare a făcut ce a putut la momentul respectiv. 

transgenerațional

Vara trecută am stat mai mult timp la țară la casa bunicii, sau “mămăița” cum îi ziceam eu, decât în probabil toată viața mea de adult. A fost o perioadă furtunoasă pentru mine, cu constatări și trăiri intense, dar locul acela pare că are, cumva, o energie vindecătoare. Cu țesături pe pereți, femeile dinaintea mea aveau o dexteritate care mie îmi lipsește. 

Nu știu multe despre ele. Mi-ar plăcea să pun cap la cap bucăți de poveste în loc să mi le imaginez.

Nu știu ce a fost în sufletul lor și nici demonii cu care s-au luptat. Sau sacrificiile pe care au fost nevoite să le facă. Știu doar că n-au avut acces la sănătatea lor emoțională, că nu le-a învățat nimeni cum să se accepte și să se iubească. Cum să fie niște mame bune și să rămână în același timp femei care trăiesc și pentru ele. 

femeile din neamul tău se descurcau singure

aveau gura mare și încăpățânare, își ascultau instinctul

femeile din neamul tău au crescut și s-au vindecat

“Sper că vei ieși în lume și că vei lăsa poveștile, care sunt de fapt viața, să ți se întâmple, și că vei lucra cu aceste povești. Să le umezești cu sângele tău și cu lacrimile tale, cu râsul tău, până când vor înflori, până când tu însăți vei înflori.” – “Femei care aleargă cu lupii”, Clarissa Pinkola Estes

jurnal de poezie

jurnal de poezie

Jurnal de poezie. Ieri a fost Ziua Scriitorilor. Și eu sunt recunoscătoare că pot să fac terapie printre rânduri – acest act intim de dezbrăcare în cuvinte pe care nu le înțelege aproape nimeni și nici nu contează.

Mereu ai vrut bine pentru toată lumea

chiar și când erai în război cu tine

uite cum ne transformăm

și râdem când ne uităm la cine eram

cum disimulai în online era altceva

mereu ți-a păsat

nu e ca și cum te trezești într-o dimineață

și spui fuck it

adică spui și asta

dar deep down ai o forță

nu te-a omorât

*

Azi nu mai ții doliu după

cine ai fost

ai mai zis-o

o mai spui să ți-o repeți ție

ți-o pui pe post-it-uri 

te mai uiți peste ele

ți-o impregnezi pe creier

stăteai la etaj și priveai lumea

prin ochi de copil speriat

de ce ți-ar fi dor de asta

ce a fost a fost

ce vine e mereu mai bun

și nici măcar nu arunci cu vina

știi că suferința a fost necesară

dar nu te mai afunzi în ea

nu-ți mai faci haine din ea

nu te mai îmbraci în ea 

ca într-un cocon de siguranță

*

trecutul e mort – îmi zic –

și nu mai contează acum

prețuiește și învață din ce a fost

știi și tu că tot ce vine e mai bun

Dar uneori te mai lovește nostalgia

știi, când romantizezi că doare

atunci când chiar durea

cui îi mai pasă acum?

take your broken heart

make it into art

a fost motto-ul tău mai demult

și asta a făcut să pară că

nimic nu te afectează

că liniile de pe piele 

nu mai sunt niște semne

de bună purtare.

Corpul are o memorie a lui

își amintește zilele înaintea ta

îți dă semne de slow down

ține în el tot ce trebuie dat afară

e carcasa ta 

și are grijă de tine necondiționat

poate așa ai învățat de fapt să iubești

mulțumești tuturor

că te-au învățat

că te-au acceptat

că și-au lăsat o pată acolo în tine

pe care n-o mai ștergi cu nimic

că nu mai scrii poezie tristă

și ai devenit altcineva

mă uit pe geam și oamenii zâmbesc

soarele mângâie grădina botanică

de pe birou

dacă mă uit la umbra mea pot să văd

pe ascuns

următorii ani din viață

și să spun că magia există

amintirile rămân

dar viitorul nu ne mai sperie

nu știu ce vreau să zic cu astea, 

dar să scrii terapeutic e o formă de scăpare

respir

*

copiii răniți ajung să rănească

pe ei și pe alții

de ce nu ne-a învățat nimeni cum să facem?

aia e acum

trebuie să stai cu sentimentele tale, 

nu să le ascunzi

asta nu te face mai puțin

din contră 

*

când n-aveam suficientă încredere în mine

și credeam că totul e un atac la persoană

sau o formă a lipsei de iubire

și greșeam

trădare

uneori ai nevoie să te descarci

să renunți la gunoiul vechi

să cureți

să dai cu dezinfectant

să deschizi larg ferestrele 

să intre aer curat

să fii tu curată

ai nevoie să simți haosul ăsta

ca să poți să te detașezi de el

*

că doar eu știu cum a fost pe bune

și poți să intuiești, 

dar nu ai fost aici

dacă-mi pui mâna pe inimă simți

cum am învățat să respir mai bine.

Martie în recomandări: între astenie și extaz

Martie în recomandări

Martie în recomandări sau ceva pe acolo.

Bună dimi la primăvară, acest anotimp care îți arată că lumea poate să-și revină și să o ia de la zero. Sau niște optimism cu lalele roz și cafea. Și faptul că 1 Martie pică lunea e așa satisfying pentru OCD.

Articolul ăsta e mai mult o ciorbă dezlânată, un fel de newsletter sau listă. Că nu simt mereu să scriu adunat, documentat sau poveste și asta este perfect în regulă.

Zâna Zânelor

Cred că mi-a plăcut mereu ideea de mărțișor, una dintre tradițiile mișto. Vă amintiți și voi cum era să primești mărțișoare la școală? Ce mi-a rămas mie în cap drept amuzant e un moment în care primisem o brățară de la crush-ul meu (care abia știa că exist) prin liceu pe care n-am mai dat-o jos de la mână până când am pierdut-o. La fel ca pe sentimentele de adolescentă care credea că aia e îndrăgosteală.

Cele două mărțișoare mi-nu-na-te din poză sunt luate de la Târgul de la Muzeul Țăranului Român, unde am dat o fugă sâmbătă înainte să închidă și să vină ploaia. Și sunt făcute din hârtie reciclată. Sau azi ești tânăr, mâine îți dai seama că mai bine dai puțin mai mult pe ceva handmade decât să iei o chinezărie plasticoasă.

Și da, știu că Zâna Zânelor e nume de manea, că nu suntem mereu top cultură. De fapt constat din ce în ce mai des că trebuie să ne acceptăm dualitatea. Umbra, cum îi zicea Jung. Și că nu e absolut nimic rău în asta. Poți să faci două activități din registre diferite și să nu te definească niciuna în sens negativ. You do you, who can judge.

Listă să-ți combați astenia

Mie nu-mi plăcea prea tare primăvara. Cred. Poate e de la maturizare sau de la trauma din martie trecut, dar anul ăsta m-au lovit așa o nostalgie și un mic boost de serotonină de la soare, apus și lumină afară până mai târziu. Aștept pomii înfloriți (în izolare mi-am amintit că nu pot să mai văd floricelele roz de pe balconul de la Facultatea de Mate decât dacă mă duc acolo în vizită; sau ceva din viața pre-pandemică la care nu credeai că te vei gândi).

Am făcut o listă de recomandări nesolicitate

Ieși afară și plimbă-te. Zilnic. Probabil am mai zis asta, dar din vară mi-am dezvoltat acest obicei să ies să merg de nebună pe străzi. Îți iei porția de aer curat (mă rog, poluat un pic) și dacă ai noroc prinzi și niște soare. Uneori n-am timp să ies ziua, dar măcar la 8 seara sunt mulți oameni care își plimbă câinii.

Bea apă. Asta e relativ nouă la mine, dar îmi iau un pahar de apă lângă birou și îl tot umplu. Eventual ia și niște vitamine că acum vine astenia cu alegiile ei și stările emoționale mixte.

Citește. Eu acum citesc “Designing your life” de Bill Burnett și Dave Evans care chiar nu e o platitudine cum sună – și îți clarifică niște dileme de carieră, mai ales dacă ești la început de drum ca mine. Sau “Regândirea infidelității” de Esther Perel, să înțelegi mai bine relațiile. Sau “Libertate “de Jonathan Franzen pentru niște ficțiune deep cu familie, regăsire de sine și iubire. Poate scriu și niște recenzii despre ele într-o zi dacă e.

Fă ceva nou. Găsește-ți un hobby. Poate vrei să pictezi și îți dai seama că te relaxează. Sau vrei un side hustle din care mai faci niște bani.

Documentează-ți viața. Scrie despre ce trăiești. Ține un jurnal de vise.

Scrie o listă de chestii pentru care ești recunoscător.

Fă-ți poze. Serios. Pe lângă faptul că poți să îți vezi peste un timp evoluția, poți să-ți crești nivelul de încredere în sine.

new chapter

Anul trecut pe vremea asta începusem să îmi scriu licența care părea cea mai mare problemă din viața mea. Apoi pandemia ne-a închis vreo trei luni în casă și a trebuit să reflectez la cine sunt și ce fac și să mă schimb. Azi sunt în acest work from home, fac facultate, am planuri și am o relație mai bună cu mine. Și înțeleg mai multe. Și toate astea sunt un proces.

Nu știu clar care e ideea de aici, probabil că poți mereu să o iei de la început. Că mereu poți să reset, restart, recharge. Că oricât de instabil ar părea un moment, trece.

La școală – cum (încă) nu e

La școală

La școală ar trebui să fie diferit. 

Picture this. Intri în clasă, cu emoția aia a primei zile, în hainele tale noi, cu mixul de emoție, teamă și entuziasm. Ca la început, când erai un copil care nu prea înțelegea rolul unei instituții cum e școala. Te așezi în banca ta, speri că vei învăța ceva care să îți schimbe perspectiva despre lume, să te ajute să fii o versiune mai bună a ta. Și după o vezi pe profa care îți citește totul de pe slide și țipă să-ți reducă self-esteem-ul, cu poezia aia pe care din păcate o cunoști care zice că generația ta n-o să ajungă nimic și alte derivate.

Școala ar trebui să reprezinte un mediu safe, fiind al doilea factor socializator important din viața copilului. Dar, deseori, devine un spațiu care susține bullying-ul și perpetuează o serie de stereotipuri. Și asta se vede de la grădiniță și până la facultate.

Context 

Săptămâna trecută s-a descoperit, prin intermediul postării unei studente de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din București, că încă mai există profesori care nu sunt apți din punct de vedere psihic să se afle la catedră și care sunt cazuri cunoscute și mușamalizate în sistemul educațional românesc. 

Dacă vrei să citești un articol super bine documentat și să îți pui mâinile în cap, pentru că s-a descoperit, așa cum era de așteptat, că acest caz nu e nici pe departe unul izolat, și profii care se cred dumnezei există și pe la alte case, recomand articolul scris de Aluziva, cu muulte mărturii ale studenților a căror sănătate psihică a avut de suferit.

Comentariile astea ne ancorează un pic…

Dacă te uiți un pic peste caz, vezi prin comentarii mulți oameni care își dau cu părerea fără să aibă vreo treabă, mulți de genul hate speech. Am citit aproape toate comentariile de pe Facebook din postarea inițială și articolele scrise de EduPedu, Vice, Aluziva și Virgin Radio și, chiar dacă n-am găsit suficient de multe comentarii ca să le consideri un eșantion reprezentativ, faptul că sunt oameni care cred că genul acesta de comportament la catedră spune destule.

O perspectivă des întâlnită este cea conform căreia studenții exagerează, abuzul fiind minimalizat. Un fel de “hei, te-a făcut să ai anxietate înainte de fiecare oră și eventual să nu dormi bine noaptea, dar ești doar tu sensibil.” Mă rog, la noi ăsta e un laitmotiv în ceea ce privește sănătatea psihică; plus o scuză folosită des când e spus ceva deranjant.

Și foarte des abuzul este văzut drept ceva necesar să evoluezi, să te pregătești pentru viață. Mă rog, multe comentarii din acest registru sunt scrise super greșit gramatical.

Luați să vă minunați și enervați și voi:

“Nu mai dati vina pe profesori urmăriți studenți care la 5 sau 6 dimineața fac șelf in fata facultății in care învață sai vada parinti. Bravo profesorilor carei ii pune sa învețe. Fiecare student are drept la restante dar trebuie sa si învețe”

“Luați… educație cu xanax, dacă sunteți așa de „anxioși” și deprimați că trebuie să faceți cursuri pînă la tîrzia oră 20:00! 😉”

“Generatia asta noua😂😂😂😂 Serios?Astea sunt jigniri?😂😂😂😂 Dragii de ei…au avut atacuri de panica😂😂😂😂😂😂😂😂😂😂😂😂😂 Dragele noastre loaze!!!acasa si mana pe carte😁😁😁🥰”

“Oare de ce pe noi intotdeauna ne supara adevarul ? Domnii studenti mai bine ar analiza de ce sa comportat profesoara in acest mod ! Sa analizeze si sa traga concluziile necesare ! Poate ca cine stie profesoara are mai mult decit dreptate ! Nu de multe ori auzi discutii si comentarii venite de la stundenti de te ingrozesti ! Faptul ca esti student nu inseamna ca esti buricul lumii ! Din contra !”

“Snowflake” sau sănătatea psihică la școală

Poate ai auzit și tu de ideea de snowflake, această etichetă care se pune de obicei pe Gen Z sau Millennials, pentru că pentru că “se ofensează”. Adică nu sunt de acord, se impun, vor să schimbe metodele tradiționale. Se leagă foarte tare de ideea asta că dacă nu a trebuit să treci printr-o mulțime de struggles nu ar trebui să te plângi. Bine, eu dau aici explicația filtrată de mine, așa că dacă vrei să mai citești mai bine iei de aici.

Ca să înțelegem mai bine de ce e așa important ca mediul în care înveți să te facă să te simți safe, Organizația Mondială a Sănătății spune că unul din patru oameni va fi afectat la un moment dat în viață de tulburări psihice, iar a doua cauză de deces în rândul tinerilor e suicidul. Adică un motiv în plus să nu vină cineva să dea de pereți cu stima ta de sine, când oricum poate că ești într-un moment vulnerabil în care încerci să descoperi cine ești și ce faci cu viața ta.

Că nimeni nu știe ce face copilul ăla după ce vine de la școală. Poate plânge. Poate nu doarme. Poate are o familie disfuncțională și încearcă să se adapteze. Poate se luptă cu chestii pe care nici el nu le înțelege și ar avea nevoie de un sprijin pe care habar nu are de unde să îl ia. Și școala ar trebui să îl ajute, nu să îi agraveze starea.

Amprenta de la școală

Profesorii chiar au un mare impact asupra ta, pentru că sunt figuri importante care ar trebui să te formeze. Sunt, cel puțin pentru o perioadă, modele. Și rolul lor e, printre altele, să îți dea încredere în potențialul tău. Dar pot, din păcate, și să-ți taie tot avântul. Pe principiul conform căruia dacă îi spus unui copil în mod repetat că e prost, va ajunge să o creadă și să se comporte în consecință.

Cred că eu scriu și am continuat, pentru că prin generală profei mele de română i-a plăcut. Citesc și sunt grammar nazi, pentru că profa mea de română din liceu ne dădea recomandări mișto și ne stresa cu asta. Fac chestii, mă accept și mi-am găsit un scop, pentru că diriga mea din liceu a văzut că am o sclipire și m-a susținut moral.

Mitul profului dur

Ideea asta că dacă ești super exigent, la modul în care induci frică, ești cineva. Și tu te hrănești cu chestia asta. Și te simți deștept și cumva doar pentru că ai un anumit statut.

Din fericire, eu nu am avut interacțiuni cu genul acesta de profesori. Da, am avut mulți care cred, sincer, că nu ar avea ce să caute în învățământ, de la pregătire până la stabilitate psihică sau comportament inadecvat. Dar am fost printre cazurile fericite care nu a suferit, în mod direct, vreo traumă.

Dar mentalitatea învechită prin care te pui pe tine pe un piedestal și îi vezi pe studenți drept marionete inferioare e toxică. Da, există și cazuri în care profii în vârstă nu își primesc respectul cuvenit, iar asta e o idee tristă. Pentru că încă mai există câteva cazuri.

Psiholog who

Pornind de la subiectul ăsta, am vrut să văd cum se fac testările psihologice la școală (uite, ăsta e un subiect bun de cercetare/licență de profil). Prietenul meu internetul nu m-a ajutat prea tare la faza asta. Cică se fac, dar nu neapărat și nu neapărat bine. Am găsit articolul ăsta și ăsta destul de bine documentate.  

Așa că m-am interesat un pic și se pare că sunt școli unde chiar se fac anual. Testul are întrebări scrise și se fac corelații, iar partea a doua este evaluarea psihologului. Ideea e că poți, totuși, să fentezi destul de ușor și nu e o supraveghere in depth pe termen lung. Și e destul de greu să fii dat afară, din cauza birocrației.

Nu zic că ceea ce am scris aici e adevărul absolut, cred că sunt locuri în care chiar se ține cont, dar și multe făcute pe genunchi. Având în vedere cazurile de tipul acesta pe care le mai vedem prin media (și câte nespuse or mai fi) și cunoștințele fiecăruia despre vreun prof mai sărit, am putea spune că e o zonă incertă care merită investigată.

Te conectezi pe link-ul de Google Meet și speri să înveți ceva util; și că la școală va fi mai bine în viitor.

Există multe nereguli în mediul universitar. Și în educație, în general. Și nici n-are sens să le înșir aici, că le știm cu toții. Și ideea e că dacă ne resemnăm și acceptăm că așa a fost și până acum, nu se schimbă nimic. Dar poate că noi suntem generația aia care chiar face ceva și nu mai stă în banca ei doar pentru că “așa trebuie”.

Ce e iubirea de sine și cu ce se mănâncă?

iubirea de sine

Iubirea de sine sună ca un clișeu pe care îl vezi într-un hashtag pe Instagram.

Și îți imaginezi o tipă care bea ceai și meditează îmbrăcată în colanți, înconjurată de lumânări parfumate. Sau o cadă cu spumă, petale de trandafiri, șampanie și macarons.

Am auzit cu toții atâtea “Iubește-te mai întâi pe tine”, “Tu ești cea mai importantă persoană” and co. Inițial par platitudini pe care ni le spunem singuri să ne simțim mai bine sau pe care ni le zic alții să ne ajute să cope cu un moment mai greu. Dar fiecare chestiuță din asta care pare un bullshit are un adevăr în ea.

Iubirea asta de sine nu e neapărat ceva extravagant, ceva din filme care trebuie să fie într-un fel anume. E ceva simplu. Și necesar.

#selflove & #selfcare

Noi suntem, probabil, generația care vine din părinți care nu s-au iubit pe sine. Să-ți dedici viața copiilor sau carierei și să simți că astea îți iau toată energia, fără să mai faci nimic pentru tine. Adică ideea că generațiile de dinaintea noastră vedeau copilul drept unică împlinire în viață, așa că se neglijau și au perpetuat tiparul ăsta prin noi.

Dar noi suntem altfel. Noi postăm pe social media despre ritualuri de #selfcare. Noi distribuim meme-uri despre psihologie și ne uităm la TikTok-uri cu psihologi. Noi ne înțelegem comportamentul și ne facem timp pentru noi, batem din picior și ne impunem. Avem standarde și ne dorim mai mult de la viață. Și vrem să ne învățăm copiii să se iubească pe ei.

Eram la liceu și eram cea mai tare din parcare. O bombonică independentă care nu avea nevoie de nimeni și se iubea. Haha, no. Cred că de acolo a început drumul meu spre autocunoaștere și derivatele ei.

“self love is the shit”

Februarie e luna aia cu toată iubirea, Valentine’s, Dragobete, trandafiri și ciocolată, consumerism și declarații. Și nu e ceva rău în asta, că dragostea e mișto în fiecare zi, chiar dacă ne mai place să fim cârcotași câteodată, de obicei din propriile noastre frustrări. Dar iubirea asta de sine dictează, cumva, modul în care vei oferi și vei primi iubire.

Nu mă dau mare cunoscătoare, încă învăț și cred că este într-adevăr un proces continuu, fix ca evoluția în general. Dar eu zic ce merge pentru mine și ce am constatat. Văd că de la un timp o tot dau cu asta și scriu mai optimist. Dacă mă cunoșteai acum ceva timp, știai că eram #dramaqueen cu tristețea peste tot, într-un fel de romanticizare inconștientă, poate. Acum nu zic că sunt mereu roz cu floricele și sclipici și că nu mai am niciodată breakdowns. Dar am ajuns într-un punct în care am descoperit că suferința era provocată de mine, m-am autosabotat așa de tare încât am ajuns să mă dau singură cu capul de pereți, din dependențe.

Poate că scriu despre emoții ca să mă înțeleg mai bine. Sau să ajut pe cineva să privească și din altă perspectivă. Și scopul nu e să fim mereu happy happy joy joy neapărat, dar să știm că indiferent ce se va întâmpla suntem capabili să depășim și merităm iubire.

Mi-ar fi plăcut să îmi spună cineva în liceu toate astea. Dar pe noi nu ne învață nimeni cum să ne iubim, cum naiba ne-am aștepta să îi iubim și pe alții sănătos. Dar e în regulă, ne educăm singuri, învățăm. (uite ARTICOLUL ĂSTA despre ce-ar fi vrut câțiva young adults și-un psiholog să învețe de la familie și școală despre emoții)

we can’t pour from an empty cup

Iubirea de sine și relațiile sau dacă tu nu te iubești, te autosabotezi fără să vrei. Să te pui pe tine pe primul loc nu e egoism, e pentru binele tău și al persoanei de lângă tine. Adică trebuie să ai mai întâi grijă de tine, să fii un întreg individual și să fuzionezi într-o relație. Să-ți aducă un plus.

Și asta nu înseamnă că pui niște ziduri între tine și lume, nu te mai epilezi (dar faci ce vrei până la urmă), stai în casă cu pisica în pantalonii tăi largi și nu ai nevoie de nimeni absolut deloc. Înseamnă că îți ești self-sufficient și nu depinzi, nu îți definești self-worth-ul în funcție de cineva. Ai resursele tale interioare, dar în același timp știi să accepți susținerea din partea cuiva și știi că e okay.

Dovezi de self-love

Pentru mine self-love e ceva la care încă mai lucrez. Am petrecut muuult timp cu mine în ultimul an, așa că sunt pe drumul cel bun. Uneori scriu (orice, de la ceva literar, la un articol, journaling, listă de recunoștință) sau încerc să meditez (mai rar decât aș vrea). Mă îmbrac sexy, mă fac frumoasă, eventual îmi fac niște poze să îmi amintesc cine sunt. Alteori mă uit la ceva stupid, ascult muzică proastă, fac ceva ce nu necesită mulți neuroni. Mănânc niște junk food, chiar dacă știu că nu ar trebui. Mă plimb, mult și des. Citesc. Psihologie. Am grijă de creierul meu, încerc să mă înțeleg. Vorbesc sau stau cu oamenii mei. Îmi mai cumpăr din când în când flori. Iau pauze. Îmi permit să fiu vulnerabilă fără să mă judec. De fapt cred că asta nu e doar despre self-love, e o treabă mai amplă despre echilibru în viață în general.

Am zis să nu dau doar de la mine, așa că mi-am întrebat prietena cea mai bună (care mă inspiră, la fel ca toate prietenele mele) și care e în acest proces de maturizare ce înseamnă acest vast concept pentru ea.

“Self-love, pentru mine…

…e ceva la care trebuie să muncesc constant, pentru că nu vine așa din neant și rămâne pentru totdeauna. Tot procesul de iubire, atât pentru alții, cât și pentru mine e ceva continuu, ceva pentru care fac “eforturi” în fiecare zi, uneori mai multe, alteori mai puține. E cu ups and downs, dar e normal să fie așa.


Self-love e mai mult despre interior, decât despre exterior. Chiar dacă și lucrurile exterioare, fizice contează, degeaba îmi fac o baie cu spumă, beau un ceai și încerc să mă relaxez uitându-mă la un film sau mă aranjez, machiez etc, dacă în creier și suflet e vraiște. Partea asta exterioară mi se pare că vine cumva de la sine și e reală dacă ești bine tu cu tine în interior.


Să îmi pun gândurile în ordine, sa analizez la rece situațiile, să conștientizez că orice lucru care mi se întâmplă, se întâmplă ca să învăț ceva, că nu e totul despre mine (și asta poate fi foarte eliberator în anumite situații). Să citesc, să înțeleg, să fiu mai blândă cu mine, să descopăr lucruri noi, să mă ocup de pasiunile mele, să îmi dau voie să fiu așa cum sunt și să simt ceea ce simt. Astea pentru mine sunt dovezi de iubire.”

Social media – să pui lumea pe pauză

să pui lumea pe pauză

Să pui lumea pe pauză e necesar din când în când.

Weekend-ul ăsta am ales, după mult timp, să mă deconectez de la social media. Asta după ce am observat că petrec prea mult timp inutil acolo, adică verific obsesiv-compulsiv trei app-uri fără să fie ceva interesant și mă obosesc singură. Da, dependența asta e reală și sunt conștientă de ea. Așa că zilele astea am citit, m-am uitat la niște chestii pe care tot voiam să le văd, m-am plimbat, am fost un pic mai aware.

Îi respect pe oamenii care pot să aibă o relație sănătoasă cu online-ul, eu încă lucrez la asta. La mine e cu ușor love and hate, poate mai mult prima variantă. Știu că un tool și că ține de tine cum te raportezi la el. Nu, nu poți să zici că online-ul e rău și e sursa problemelor tale, pentru că nu te obligă nimeni să nimic.

O tot dau cu social media detox și vorbesc despre cum să stăm mai puțin pe Instagram sau Facebook. În timp ce postez asta pe ele, dar știu că nu putem să fim ipocriți. Nu sunt această iluminată în online și încă am dubii, dileme și întrebări la care învăț răspunsurile din mers. Am făcut și o lună fără social media acum un an și ceva, unde am învățat că poți să trăiești și dacă nu verifici de șapte ori notificările – și te conectezi mai mult cu lumea reală. Boundaries mi se par și ele importante, de aceea încerc pe cât posibil, de ceva timp, să nu stau pe telefon cu o oră înainte să adorm.

Betty meets online world

Eram în vara de după primul an de liceu când mi-am făcut blog, după ce citisem ce naiba e ăla, pentru că era ceva relativ nou pentru mine atunci. Așa am descoperit wordpress și scrisul online, care rămăsese anonim câteva luni. Nu îmi permiteam să aberez așa liber și cu simț de răspundere, adică să îmi asum ce scriam. Mă rog, mai avusesem o pagină de Facebook tip jurnal depresiv că așa era moda atunci, cred.

Dar cam pe atunci am descoperit eu cum să îți expui viața pe internet, cum să scrii și să dai lumii părți din tine, cum să îți documentezi zilele. Îmi amintesc că la un moment dat mă trezeam dimineața pe la 6 să scriu un articol pe zi. În fiecare zi. Și îmi plăcea când îmi ziceau trei oameni la școală că mă citesc.

De ce postăm pe social media?

De ce postez pe social media? Mai am din când în când acest debate cu mine, în care mă tot întreb de ce mă comport ca un influenker wannabe. De ce îmi expun părerile și momentele în online, cât de autentică sunt și cât din mine păstrez în privat. Și cred că mulți dintre noi avem sau ar trebui să avem momente din astea de autoanaliză.

Pentru mine a fost și este în primul rând un jurnal. Îmi place să mă uit din când în când, să mă observ, să mă compar cu mine de mai de mult. Îmi spunea prietena mea cea mai bună acum ceva timp că dacă cineva care vrea să iasă cu mine vrea să mă cunoască mai bine, cu un search pe Google află și ce făceam la liceu. Eu mă gândeam că strănepoții noștri nu vor mai avea dubii legate de cum eram noi în trecut, așa cum am eu acum legat de genealogia mea.

În plus, pentru mine e și legat de carieră. Bine, nu îmi voi trece în CV că am postat prostii pe Instagram sau că jonglez cu hashtagurile, dar să fii familiarizat cu online-ul îți aduce și multe beneficii pe partea asta. Pe mine blogul meu m-a adus în contexte în care am putut să fac networking. Să cunosc oameni care să mă inspire, să continui să scriu cât de cât constant și să am un portofoliu online.

Am văzut recent Ted Talk-ul ăsta cu Alex Coteț și îl recomand. Despre cum ne place atenția, ne place să fim validați, judecăm reclamele, dar ne facem viața pretty pe net.

De asta autenticitatea e mișto – să poți să vorbești și despre ceva mai tabu. Să zici că poate nu e mereu doar cu fericire, că nu ești mereu scos din reviste, că viața offline nu e așa plină de filtre ca aia din online. Că avem toți probleme similare și că putem să găsim soluții dacă ne aruncăm măștile astea de falsitate.

15 minutes of fame

Când mă fac mare mă fac influenker – poate că ne plac poveștile astea pentru că ne fac să simțim că și noi putem. Să fim faimoși, să facem bani din pasiunile noastre, să avem o comunitate, să putem să ajutăm. Când copii de 15 ani fac bani din videoclipuri pe Tik Tok. Și când până acum ceva timp nici măcar nu existau joburile astea gen content creator, brand personal și așa mai departe.

Da, psihologic vine inițial din the need for validation, for attention, for reassurance. Și instant gratification pe care îl primim prin reacții imediate. Dar dacă încerci să te detașezi de asta, poate să vezi online-ul ca pe un cadru, ajungi pe drumul cel bun.

To do

Veneam cândva acasă de la Webstock (uite, undeva unde am ajuns pentru că mi-am făcut blog când eram mică). Și cum mergeam eu la mine în Berceni pe întuneric mi-a rămas imprimată în cap ideea asta. Că mai întâi trebuie să faci ceva offline ca după să îl expui online.

Și Sweet Paprika a spus la un moment dat că nu poți să fii content creator dacă nu conții tu înainte ceva.

Poate e cazul să-ți faci curățenie în feed, să vezi pe cine urmărești și mai ales de ce. Să te gândești bine dacă îți aduce vreun beneficiu sau e acolo doar să fie. FOMO e real, dar de multe ori nu pierdem conținut relevant. Doar ceva nou care ne face să uităm de ale noastre. Și să te uiți cu mai multă atenție câte ore petreci online.

Postezi ce vrei în ograda ta virtuală. Îți expui acolo ideile, gândurile, arta și poate rezonează cineva cu ea. Poate chiar ajuți, dai o idee, miști ceva, cât de mic. Îți vezi acolo viața ca pe un self-reminder. Crești, poate chiar business like. Și înveți ceva de la oameni relevanți pentru tine.

Sunt mai multe fațete și discuția e mai amplă decât am scris eu aici acum.

Să pui lumea pe pauză câteodată. Să fii cu tine, cu oamenii tăi, cu un pahar de vin. Să te plimbi pe străduțe fără să stai cu ochii în telefon. Ce contează chiar nu pleacă nicăieri.

Textul ăsta s-a scris singur

s-a scris

Unele texte nu se lasă scrise și se ascund. Ăsta s-a scris singur, fără să vreau.

femeia din gări

Mirosul Gării de Nord vara prin mască se simte diferit, chiar dacă poți să distingi alcoolul. Iulie era fierbinte – sau poate era doar sângele din corpul meu care se afla într-o presiune care își căuta o constantă de câteva luni. Stăteam pe băncuța asta murdară și mă uitam în gol, la alte trenuri, alți oameni, alte cupluri care își petreceau vara într-un mod mai conectat, poate.

Lângă mine ea vorbește la telefon despre cum se mută cu el, eu mănânc sticksuri și îmi pun capul pe umărul ei, cum am făcut de atâtea ori în ultima vreme; ea a fost mereu acolo, chiar și când eu nu mă mai înțelegeam pe mine, când ajunsese să îmi fie și mie silă de aceeași poveste veche cu personaje de carton. Dar m-a luat în brațe și mi-a zis că o să fie bine, chiar dacă nimeni nu știa cum se va desfășura acesta.

Pe peronul de vizavi controlorul e tânăr, înalt și sexy și se uită la mine și la lacrimile mele. Puțin intruziv, dar aproape că îmi place atenția străină, momentul de film, clipele astea în care pot să-mi abandonez viața, să nu mai verific notificări și să mă arunc așa în gol. Facem contact vizual și depășesc aspectul ciudat, pare cu maxim zece ani mai mare decât mine, cui îi pasă ce e vârsta.

Dispare brusc și nu știu ce vrea să facă, îmi imaginez o serie de scenarii poate un pic neortodoxe, dar având în vedere ce trăiesc, merit o escapadă. Mă mai holbez un pic la el, uite are niște cafea, ce-aș bea și eu niște cafea acum, să mă afund în ea și să nu mai ies de acolo. Dar știi ceva, tu trebuie să te ții de linia de plutire, să nu aluneci, să ieși de acolo de unde ești și să nu fii un zombie.

ca la teatru

Am ajuns mai bine decât credeam că pot, sincer. Bine, poate că am disimulat. N-am pus story-uri depresive. N-am postat poze cu mine plângând sau plânsă. Am fost sexy. Hai, fă-mi o poză mai sexy așa, să eman independență. M-am vopsit blondă, culoarea asta de femme fatale care le poate pe toate. Părea că nu-mi pasă. Părea că sunt așa bine și că nimic în mine nu se mișcă. Că nu sufăr, că sunt o floricică lipsită de empatie. Dar nu eram – și-mi păsa mai mult decât lăsam rețelele de socializare să știe.

Bucureștiul după izolare îmi demonstra că poate să-ți fie dor și de ce nu te aștepți. Să mergi din nou cu autobuzul poate să se simtă extraterestul. Tu cu căștile tale și cu muzică mai hardcore decât pare. N-ai cearcăne. Ai început să mănânci din nou normal. Nu te mai trezești cu un gol mare în stomac.

Progres. Totul face parte din poveste. E o etapă, o să treacă.

Ajungi la o casă goală în care îți auzi singurătatea. Dar nu te sperie. Respiri normal. Parfum de independență. Încerci să ascunzi tot ce ți-ar putea trezi amintiri, dar știi și tu că e inutil. Mai bine îți lingi rănile. Ai plecat de la rădăcini, ai reușit să te rupi. Încerci să meditezi, să te faci frumoasă, să respiri mai adânc. Chiar îți place să stai cu tine și aveai nevoie de timpul ăsta. Frămânți aluat de pizza la doișpe noaptea și e bine. Bei cidru, râzi, îți faci planuri.

heartbreak made me know myself better

Obișnuiam să scriu despre suferință, iubire sau o combinație dintre cele două. Așa eram eu, un amalgam de fetiță nepregătită să se confrunte cu sentimentele, care nu știa ce e bine și ce nu și făcea multe din această neștiință. Nu din răutate sau egoism. Trânteam acolo tot ce simțeam, ce nu simțeam, ce voiam să ajustez. Mă dezbrăcam în rânduri ca să mă văd și eu mai bine. Și eram așa un ghemotoc de frică, de agățare, de imaturitate ascunsă.

2.0

Nu m-a omorât. N-am ajuns la spitalul de nebuni. Nici n-am dezvoltat vreo dependență. Poate m-a ajutat să văd mai bine ce e autonomia.

Am învățat mai multe despre iubire când am trăit în lipsa ei. Când m-am întors spre mine, mi-am ținut o oglindă și m-am văzut mai bine și mai real. Că iubirea te schimbă, clișeul general, și știi că nu vei mai fi niciodată cine erai înainte. Că o bucățică din tine e altfel pe veci. S-a scris pe ea ceva ce nu se mai poate șterge nici cu cel mai bun dezinfectant, ca un microb care poate te protejează.

Ai ajuns să cunoști așa bine parcul și drumul spre el, încât aproape că te întâlneai cu aceiași stăpâni de câini și părinți de bebeluși. Făceam plimbarea zilnică terapeutică pe lângă coțomedii și copii, culori și zâmbete și îmi aminteam că nimic nu e așa de rău pe cât pare. Că în final e mai bine decât a fost vreodată. Copilul meu va fi cel mai frumos și cel mai fericit de pe băncuțele astea – de fapt, toți merită șansa asta la fericire supremă, chiar dacă unora le ia mai mult să-și dea seama.

s-a scris și despre asta

Iertare. Nu urăști pe nimeni. Aveai flash-backuri, dar te-ai pus singură pe picioare. Tu cu tine. Nu e vina nimănui. Dimineața asta de toamnă se simțea mai bine, mai caldă, mai liniștită. Ai ajuns la un echilibru, o un fel de pace. Știai ce vrei, dar știai mai clar ce nu vrei.

A fost necesară asta. A trebuit să te dai cu capul de pereți ca să înveți, ca să te descoperi, ca să începi să crezi în ceva. Durerea e necesară ca să apreciezi. Ca să înveți. Ca să te schimbi.

Ce a fost a fost. S-a scris atunci, acum scriem altceva. Asta nu mai e povestea pe care mi-o spun. Nu mai joc rolul de victimă în viața mea și îmi asum reponsabilitatea. Știu că pot să am ce vreau. Cafeaua asta are gust de puterea zeiței care ai ajuns și miros de stele – și nici nu mai e nevoie să citești în vreuna dintre ele.