Să plângi terapeutic e bine.
Nu zice nimeni să faci asta mereu, obsesiv – și asta vine de la o fostă drama queen care plângea din orice aspect nesemnificativ, pentru că declanșa ceva în interiorul ei (poate că foloseam asta ca mecanism de autoapărare, to be honest). Dar să îți simți sentimentele și să ai un moment în care să le permiți să fie acolo (adică să nu le ascunzi sub preșul ăla unde punem noi diverse până nu mai au loc) e tot un fel de catharsis. E bine să te descarci, să faci curățenie și să poți să-ți reechilibrezi un pic energiile.
Încă ceva
Probabil se cheamă progres sau vindecare, dar de ceva timp mi-am dat seama că am ajuns într-un punct ciudat cu care nu eram obișnuită la faza asta. Am unele momente în care îmi vine să plâng și nu pot fix atunci (adică nu sunt într-un context potrivit). Și-mi zic „Hei, hai să plângem în duș”; și în momentul în care ajung acolo nu-mi mai vine plânsul. Psihologic știu că se numește amânare și e o tehnică prin care poți să îți gestionezi gândurile iraționale, să le programezi pentru un moment în care ai timp de ele și atunci vezi că de fapt nu erau așa importante cum credeai. Voiam să menționez asta.
La ce să te uiți ca să-ți gâdili latura emoțională?
Când nu revăd aceleași două seriale (Gossip Girl și Pretty Little Liars, don’t judge) și nu mă uit la chestii despre criminali în serie și derivate, am răbdare să descopăr și ceva nou la care chiar să mă concentrez. Mi-ar plăcea să zic că sunt mare cinefilă, dar adevărul este că văd multe prostii, nu am neapărat simțul ăsta și sunt omul care eventual comentează filmele în timp ce se derulează. Dar m-am uitat și eu la niște clasice gen Psycho, Breakfast at Tiffany’s sau Pulp Fiction. Și poate ar trebui să îmi fac niște timp să mai văd.
Am făcut lista asta la mine în cap după ce am văzut ceva la care am plâns jumătate de sezon și mi-am dat seama că nu era un plâns de suferință, ci mai mult unul bun, benefic, de empatie și vindecare.
Spoiler: Nu, nu Titanic.
Normal People
Serialul ăla care era peste tot în ultimul timp, despre care lumea zicea că e bun și deep. La prima jumătate m-am cam plictisit, dar m-am chinuit să-i dau o șansă. La a doua am avut lacrimi pe toată fața, dar de bine.
Despre o relație de liceu care se maturizează, trece prin etape complicate, își găsește un flow. Despre oameni care au o conexiune pe care doar ei o înțeleg, dar care lasă orgoliile și alte prostii de tipul comunicarea complicată să intervină. Și despre cum noi nu suntem educați sentimental și credem în clișee nocive, avem idei eronate despre iubire și asta ne face să ne autosabotăm. Ia cu niște quotes:
„I don’t find it obvious what you want.”
„I Guess We Just Misunderstood Each Other.”
„We have done so much good for one another.”
Newness
Am văzut filmul ăsta de trei ori și am plâns de fiecare dată, progresiv, pe bucăți. Și îl recomand la toată lumea, dar e ușor necunsocut și nimeni nu se uită. În era Tinder & DMs și Netflix & Chill perspectiva alegerii unei singure persoane poate să pună niște presiune pe noi. Despre monogamie și infidelitate. Și asta vine tot de la ce ni se spune și de la ce vedem, cu relația perfectă și persoana potrivită și cât mai puțin efort posibil.
Despre doi oameni care s-au cunoscut pe o aplicație de dating, au avut o relație deschisă și și-au dat seama ce vor de fapt.
„For love to work, and for happiness to work, and if you wanna have a family some day, you have to actually pursue it. Don’t leave it up to fate.”
„- I think we’re going to get bored of each other.
– That’s okay.
– We’re going to resent each other, too.
– We’ll remind each other why we’re worth it.”
Little Women
Nu mă așteptam să mă prindă prea tare filmul ăsta, dar era cu o fată scriitoare și cu Timothée Chalamet și am zis hai. Și bine am făcut, că e complex și vintage și prezintă subiecte precum feminismul de dinainte și familie, sisterhood, iubire și decizii. Am empatizat, s-au răsturnat situațiile și am bocit un pic.
„Women have minds and souls as well as just hearts, and they’ve got ambition and talent as well as just beauty.”
„I’ve loved you ever since I’ve known you, Jo, – couldn’t help it, you’ve been so good to me, – I’ve tried to show it, but you wouldn’t let me; now I’m going to make you hear, and give me an answer, for I can’t go on so any longer.”
6 Years
Am văzut filmul ăsta acum destul de mult timp, așa că nu mi-l mai amintesc prea bine, dar tratează tot problema relațiilor imature, unde nimeni nu te învață ce să faci și ajungi într-un haos perpetuu pe care puteai să îl fi prevenit.
„It is exhausting being with someone who is so fucking needy.”
„Can you just hold me, please. You don’t understand, I just need you to hold me.”
Bonus – la care nu mai știu dacă am plâns, dar care merită văzute
Eternal Sunshine of the Spotless Mind – a clasic despre cum ar fi să-ți ștergi amintirile din iubirea anterioară și o iei de la început, cu aceeași persoană.
Marriage Story – cu divorț amiabil și realități complicate.
The Little Death – despre fetișuri mărturisite și situații imprevizibile.
Rebecca – ușor fucked up, cu fantome din trecut.
I Origins – dubios într-un sens bun, cu Univers and so on.
E okay să plângi terapeutic și poate ar fi cazul să nu ne mai ascundem după deget. Gen să zicem că noi suntem reci și dark și nimic nu ne atinge. Că atunci chiar e o problemă. Să simți e mai bine decât să-ți îndeși emoțiile.
Sper că filmele astea o să inspire/ajute și pe altcineva.
Love, B.