Unele texte nu se lasă scrise și se ascund. Ăsta s-a scris singur, fără să vreau.
femeia din gări
Mirosul Gării de Nord vara prin mască se simte diferit, chiar dacă poți să distingi alcoolul. Iulie era fierbinte – sau poate era doar sângele din corpul meu care se afla într-o presiune care își căuta o constantă de câteva luni. Stăteam pe băncuța asta murdară și mă uitam în gol, la alte trenuri, alți oameni, alte cupluri care își petreceau vara într-un mod mai conectat, poate.
Lângă mine ea vorbește la telefon despre cum se mută cu el, eu mănânc sticksuri și îmi pun capul pe umărul ei, cum am făcut de atâtea ori în ultima vreme; ea a fost mereu acolo, chiar și când eu nu mă mai înțelegeam pe mine, când ajunsese să îmi fie și mie silă de aceeași poveste veche cu personaje de carton. Dar m-a luat în brațe și mi-a zis că o să fie bine, chiar dacă nimeni nu știa cum se va desfășura acesta.
Pe peronul de vizavi controlorul e tânăr, înalt și sexy și se uită la mine și la lacrimile mele. Puțin intruziv, dar aproape că îmi place atenția străină, momentul de film, clipele astea în care pot să-mi abandonez viața, să nu mai verific notificări și să mă arunc așa în gol. Facem contact vizual și depășesc aspectul ciudat, pare cu maxim zece ani mai mare decât mine, cui îi pasă ce e vârsta.
Dispare brusc și nu știu ce vrea să facă, îmi imaginez o serie de scenarii poate un pic neortodoxe, dar având în vedere ce trăiesc, merit o escapadă. Mă mai holbez un pic la el, uite are niște cafea, ce-aș bea și eu niște cafea acum, să mă afund în ea și să nu mai ies de acolo. Dar știi ceva, tu trebuie să te ții de linia de plutire, să nu aluneci, să ieși de acolo de unde ești și să nu fii un zombie.
ca la teatru
Am ajuns mai bine decât credeam că pot, sincer. Bine, poate că am disimulat. N-am pus story-uri depresive. N-am postat poze cu mine plângând sau plânsă. Am fost sexy. Hai, fă-mi o poză mai sexy așa, să eman independență. M-am vopsit blondă, culoarea asta de femme fatale care le poate pe toate. Părea că nu-mi pasă. Părea că sunt așa bine și că nimic în mine nu se mișcă. Că nu sufăr, că sunt o floricică lipsită de empatie. Dar nu eram – și-mi păsa mai mult decât lăsam rețelele de socializare să știe.
Bucureștiul după izolare îmi demonstra că poate să-ți fie dor și de ce nu te aștepți. Să mergi din nou cu autobuzul poate să se simtă extraterestul. Tu cu căștile tale și cu muzică mai hardcore decât pare. N-ai cearcăne. Ai început să mănânci din nou normal. Nu te mai trezești cu un gol mare în stomac.
Progres. Totul face parte din poveste. E o etapă, o să treacă.
Ajungi la o casă goală în care îți auzi singurătatea. Dar nu te sperie. Respiri normal. Parfum de independență. Încerci să ascunzi tot ce ți-ar putea trezi amintiri, dar știi și tu că e inutil. Mai bine îți lingi rănile. Ai plecat de la rădăcini, ai reușit să te rupi. Încerci să meditezi, să te faci frumoasă, să respiri mai adânc. Chiar îți place să stai cu tine și aveai nevoie de timpul ăsta. Frămânți aluat de pizza la doișpe noaptea și e bine. Bei cidru, râzi, îți faci planuri.
heartbreak made me know myself better
Obișnuiam să scriu despre suferință, iubire sau o combinație dintre cele două. Așa eram eu, un amalgam de fetiță nepregătită să se confrunte cu sentimentele, care nu știa ce e bine și ce nu și făcea multe din această neștiință. Nu din răutate sau egoism. Trânteam acolo tot ce simțeam, ce nu simțeam, ce voiam să ajustez. Mă dezbrăcam în rânduri ca să mă văd și eu mai bine. Și eram așa un ghemotoc de frică, de agățare, de imaturitate ascunsă.
2.0
Nu m-a omorât. N-am ajuns la spitalul de nebuni. Nici n-am dezvoltat vreo dependență. Poate m-a ajutat să văd mai bine ce e autonomia.
Am învățat mai multe despre iubire când am trăit în lipsa ei. Când m-am întors spre mine, mi-am ținut o oglindă și m-am văzut mai bine și mai real. Că iubirea te schimbă, clișeul general, și știi că nu vei mai fi niciodată cine erai înainte. Că o bucățică din tine e altfel pe veci. S-a scris pe ea ceva ce nu se mai poate șterge nici cu cel mai bun dezinfectant, ca un microb care poate te protejează.
Ai ajuns să cunoști așa bine parcul și drumul spre el, încât aproape că te întâlneai cu aceiași stăpâni de câini și părinți de bebeluși. Făceam plimbarea zilnică terapeutică pe lângă coțomedii și copii, culori și zâmbete și îmi aminteam că nimic nu e așa de rău pe cât pare. Că în final e mai bine decât a fost vreodată. Copilul meu va fi cel mai frumos și cel mai fericit de pe băncuțele astea – de fapt, toți merită șansa asta la fericire supremă, chiar dacă unora le ia mai mult să-și dea seama.
s-a scris și despre asta
Iertare. Nu urăști pe nimeni. Aveai flash-backuri, dar te-ai pus singură pe picioare. Tu cu tine. Nu e vina nimănui. Dimineața asta de toamnă se simțea mai bine, mai caldă, mai liniștită. Ai ajuns la un echilibru, o un fel de pace. Știai ce vrei, dar știai mai clar ce nu vrei.
A fost necesară asta. A trebuit să te dai cu capul de pereți ca să înveți, ca să te descoperi, ca să începi să crezi în ceva. Durerea e necesară ca să apreciezi. Ca să înveți. Ca să te schimbi.
Ce a fost a fost. S-a scris atunci, acum scriem altceva. Asta nu mai e povestea pe care mi-o spun. Nu mai joc rolul de victimă în viața mea și îmi asum reponsabilitatea. Știu că pot să am ce vreau. Cafeaua asta are gust de puterea zeiței care ai ajuns și miros de stele – și nici nu mai e nevoie să citești în vreuna dintre ele.