Să pui lumea pe pauză e necesar din când în când.
Weekend-ul ăsta am ales, după mult timp, să mă deconectez de la social media. Asta după ce am observat că petrec prea mult timp inutil acolo, adică verific obsesiv-compulsiv trei app-uri fără să fie ceva interesant și mă obosesc singură. Da, dependența asta e reală și sunt conștientă de ea. Așa că zilele astea am citit, m-am uitat la niște chestii pe care tot voiam să le văd, m-am plimbat, am fost un pic mai aware.
Îi respect pe oamenii care pot să aibă o relație sănătoasă cu online-ul, eu încă lucrez la asta. La mine e cu ușor love and hate, poate mai mult prima variantă. Știu că un tool și că ține de tine cum te raportezi la el. Nu, nu poți să zici că online-ul e rău și e sursa problemelor tale, pentru că nu te obligă nimeni să nimic.
O tot dau cu social media detox și vorbesc despre cum să stăm mai puțin pe Instagram sau Facebook. În timp ce postez asta pe ele, dar știu că nu putem să fim ipocriți. Nu sunt această iluminată în online și încă am dubii, dileme și întrebări la care învăț răspunsurile din mers. Am făcut și o lună fără social media acum un an și ceva, unde am învățat că poți să trăiești și dacă nu verifici de șapte ori notificările – și te conectezi mai mult cu lumea reală. Boundaries mi se par și ele importante, de aceea încerc pe cât posibil, de ceva timp, să nu stau pe telefon cu o oră înainte să adorm.
Betty meets online world
Eram în vara de după primul an de liceu când mi-am făcut blog, după ce citisem ce naiba e ăla, pentru că era ceva relativ nou pentru mine atunci. Așa am descoperit wordpress și scrisul online, care rămăsese anonim câteva luni. Nu îmi permiteam să aberez așa liber și cu simț de răspundere, adică să îmi asum ce scriam. Mă rog, mai avusesem o pagină de Facebook tip jurnal depresiv că așa era moda atunci, cred.
Dar cam pe atunci am descoperit eu cum să îți expui viața pe internet, cum să scrii și să dai lumii părți din tine, cum să îți documentezi zilele. Îmi amintesc că la un moment dat mă trezeam dimineața pe la 6 să scriu un articol pe zi. În fiecare zi. Și îmi plăcea când îmi ziceau trei oameni la școală că mă citesc.
De ce postăm pe social media?
De ce postez pe social media? Mai am din când în când acest debate cu mine, în care mă tot întreb de ce mă comport ca un influenker wannabe. De ce îmi expun părerile și momentele în online, cât de autentică sunt și cât din mine păstrez în privat. Și cred că mulți dintre noi avem sau ar trebui să avem momente din astea de autoanaliză.
Pentru mine a fost și este în primul rând un jurnal. Îmi place să mă uit din când în când, să mă observ, să mă compar cu mine de mai de mult. Îmi spunea prietena mea cea mai bună acum ceva timp că dacă cineva care vrea să iasă cu mine vrea să mă cunoască mai bine, cu un search pe Google află și ce făceam la liceu. Eu mă gândeam că strănepoții noștri nu vor mai avea dubii legate de cum eram noi în trecut, așa cum am eu acum legat de genealogia mea.
În plus, pentru mine e și legat de carieră. Bine, nu îmi voi trece în CV că am postat prostii pe Instagram sau că jonglez cu hashtagurile, dar să fii familiarizat cu online-ul îți aduce și multe beneficii pe partea asta. Pe mine blogul meu m-a adus în contexte în care am putut să fac networking. Să cunosc oameni care să mă inspire, să continui să scriu cât de cât constant și să am un portofoliu online.
Am văzut recent Ted Talk-ul ăsta cu Alex Coteț și îl recomand. Despre cum ne place atenția, ne place să fim validați, judecăm reclamele, dar ne facem viața pretty pe net.
De asta autenticitatea e mișto – să poți să vorbești și despre ceva mai tabu. Să zici că poate nu e mereu doar cu fericire, că nu ești mereu scos din reviste, că viața offline nu e așa plină de filtre ca aia din online. Că avem toți probleme similare și că putem să găsim soluții dacă ne aruncăm măștile astea de falsitate.
15 minutes of fame
Când mă fac mare mă fac influenker – poate că ne plac poveștile astea pentru că ne fac să simțim că și noi putem. Să fim faimoși, să facem bani din pasiunile noastre, să avem o comunitate, să putem să ajutăm. Când copii de 15 ani fac bani din videoclipuri pe Tik Tok. Și când până acum ceva timp nici măcar nu existau joburile astea gen content creator, brand personal și așa mai departe.
Da, psihologic vine inițial din the need for validation, for attention, for reassurance. Și instant gratification pe care îl primim prin reacții imediate. Dar dacă încerci să te detașezi de asta, poate să vezi online-ul ca pe un cadru, ajungi pe drumul cel bun.
To do
Veneam cândva acasă de la Webstock (uite, undeva unde am ajuns pentru că mi-am făcut blog când eram mică). Și cum mergeam eu la mine în Berceni pe întuneric mi-a rămas imprimată în cap ideea asta. Că mai întâi trebuie să faci ceva offline ca după să îl expui online.
Și Sweet Paprika a spus la un moment dat că nu poți să fii content creator dacă nu conții tu înainte ceva.
Poate e cazul să-ți faci curățenie în feed, să vezi pe cine urmărești și mai ales de ce. Să te gândești bine dacă îți aduce vreun beneficiu sau e acolo doar să fie. FOMO e real, dar de multe ori nu pierdem conținut relevant. Doar ceva nou care ne face să uităm de ale noastre. Și să te uiți cu mai multă atenție câte ore petreci online.
Postezi ce vrei în ograda ta virtuală. Îți expui acolo ideile, gândurile, arta și poate rezonează cineva cu ea. Poate chiar ajuți, dai o idee, miști ceva, cât de mic. Îți vezi acolo viața ca pe un self-reminder. Crești, poate chiar business like. Și înveți ceva de la oameni relevanți pentru tine.
Sunt mai multe fațete și discuția e mai amplă decât am scris eu aici acum.
Să pui lumea pe pauză câteodată. Să fii cu tine, cu oamenii tăi, cu un pahar de vin. Să te plimbi pe străduțe fără să stai cu ochii în telefon. Ce contează chiar nu pleacă nicăieri.