femeile din neamul tău aveau gura mare și încăpățânare

femeile din neamul tău

Poveștile astea nu sunt despre mine și totuși sunt cumva impregnate în ceea ce reprezint azi. Moștenirea asta pe care ți-au lăsat-o oamenii de dinaintea ta te influențează uneori fără să îți dai seama. Și poate tu ești cea care se vindecă pentru toată lumea. 

“Every woman who heals herself helps heal all the women who came before her, and all those who come after her.”

Mama avea aproape 28 de ani când m-a născut pe mine, într-o iarnă mocirloasă și-am apărut eu acum 22 de ani ca o rază de soare. Și, pentru mulți din generația mea, părinții nu erau neapărat pregătiți emoțional. Că aveau și ei traumele lor. Că nu i-a învățat nimeni.

Bunică-mea a plecat din munți, a făcut o casă, copii, a muncit toată viața ei și a fost cumva o femeie independentă. Văduvă cu mult înainte să vin eu pe lume, toate amintirile mele despre ea sunt cu ea fiind o femeie care își are de grijă singură, un fel de prințesă războinică.

Mergeam la ea de Crăciun și de Paște sau vara și nu stăteam prea mult acolo. Bunică-mea nu a avut televizor cu cablu o lungă perioadă, și de asta prindea doar TVR și mie nu îmi plăcea, pentru că eram mică și nu înțelegeam prea multe. Și se uita la seriale coreene. Și la fotbal.

Ajungi la o vârstă în care chiar îți pare rău că nu mai ai bunici, pentru că nu știai să apreciezi asta la momentul respectiv. 

iubire și strămoși

Am vorbit cândva cu ea despre iubire. Despre idila pe care o începuse cu un băiat din sat, dar care i-a trimis scrisoare din armată unei alte femei. Despre cum și-a cunoscut soțul la o petrecere în munți, într-un sat vecin. Și un an mai târziu s-au căsătorit, au avut o casă ridicată cu mâinile lor și un copil. Povestea asta de iubire mi-a spus-o într-o vacanță de Paște, în bucătăria mică cu pereți albaștri și scaune verzi unde dormea ea aproape mereu. Despre infidelitatea tolerată și despre cum s-a păruit cu o altă femeie pentru bărbatul pe care îl iubea. Și pe care l-a iertat, alături de care a avut trei copii și o viață destul de fericită, cred.

rădăcini

Străbunică-mea a fost, probabil, prima care a plecat din munți. Nu știu decât frânturi din viața ei, pe care nici măcar nu sunt sigură că le-am înțeles bine. Am văzut toată copilăria portretul ei atârnat în camera de la mijloc, poza aceea clasică de nuntă în care era cu soțul ei și avea pe cap un batic. Sau basma. Așa era și bunică-mea în poza ei de nuntă, în curtea casei. 

Știu doar că a plecat de la munte și a lăsat-o pe bunică-mea, copil atunci, să aibă grijă de ceilalți copii ai ei, de parcă era o datorie. Poate că și-a ascultat inima. Poate că a vrut mai mult de la viață.

Nu știu nici cum erau ele. Știu doar că bunică-mea se mai enerva. Că mama se mai enerva. Că eu mă mai enervez. Știu că am niște trăsături de aici.

A început să mă pasioneze transgeneraționalul când mi-am dat seama că multe tipare de comportament nu sunt ale mele. Să înveți să accepți și în același timp să nu dai vina pe nimeni e un semn de maturitate. Fiecare a făcut ce a putut la momentul respectiv. 

transgenerațional

Vara trecută am stat mai mult timp la țară la casa bunicii, sau “mămăița” cum îi ziceam eu, decât în probabil toată viața mea de adult. A fost o perioadă furtunoasă pentru mine, cu constatări și trăiri intense, dar locul acela pare că are, cumva, o energie vindecătoare. Cu țesături pe pereți, femeile dinaintea mea aveau o dexteritate care mie îmi lipsește. 

Nu știu multe despre ele. Mi-ar plăcea să pun cap la cap bucăți de poveste în loc să mi le imaginez.

Nu știu ce a fost în sufletul lor și nici demonii cu care s-au luptat. Sau sacrificiile pe care au fost nevoite să le facă. Știu doar că n-au avut acces la sănătatea lor emoțională, că nu le-a învățat nimeni cum să se accepte și să se iubească. Cum să fie niște mame bune și să rămână în același timp femei care trăiesc și pentru ele. 

femeile din neamul tău se descurcau singure

aveau gura mare și încăpățânare, își ascultau instinctul

femeile din neamul tău au crescut și s-au vindecat

“Sper că vei ieși în lume și că vei lăsa poveștile, care sunt de fapt viața, să ți se întâmple, și că vei lucra cu aceste povești. Să le umezești cu sângele tău și cu lacrimile tale, cu râsul tău, până când vor înflori, până când tu însăți vei înflori.” – “Femei care aleargă cu lupii”, Clarissa Pinkola Estes

Lasă un răspuns