Când spui sănătate psihică sună așa, cumva utopic.
Oamenii sunt poziționați diferit – ori problemele psiho-emoționale nu există, ori ești nebun, ori ai nevoie de atenție, ori “pe vremea mea”. Și asta e o reacție cumva normală de la o societate pe care nu a învățat-o nimeni cum cum să simtă sănătos, cum să plângă benefic, cum să fie vulnerabilă. Bine, există și cele câteva situații fericite, unde lumea vede importanța topicului. Dar noi suntem cei care încearcă să se înțeleagă mai bine. Urmărim pagini de mental health pe Instagram, ne uităm la Ted Talks, citim cărți, punem citate și remindere și încercăm să #selfcare, chiar dacă uneori nu știm clar cum.
Pauze și memorie
Ultimele săptămâni au fost destul de complicate pentru psihicul meu și nici nu știu clar de ce, dar mi-am dat timp să mă înțeleg. Poate trauma colectivă a declanșat mai multă anxietate ca de obicei, pentru că acum un an a fost ultima zi normală și nici măcar nu știam. Dar am învățat să trăim și cu incertitudinea, ne-a crescut și toleranța la frustrare. Îmi amintesc ziua aia când m-am dus la ai mei și habar n-aveam de nimic, dar pot să văd ce diferență face un an. Corpul are o memorie a lui și își amintește unele momente înaintea ta.
Dar mi-am promis mie să arăt și partea asta vulnerabilă online, nu la modul de victimă, ci la modul de autenticitate. Că suntem oameni și nimic nu e linear, avem și perioade mai proaste în care învățăm. Și e și ăsta un echilibru, să te întorci la tine și să vezi la ce trebuie să mai lucrezi. Și înveți, repari, evoluezi.
Mi-am dat seama că e în regulă să îți accepți sentimentele și că asta nu înseamnă o permanență. a lor. Și am înțeles că e mai bine să treci prin chestii, nu peste ele de parcă nu s-au întâmplat și nu te-au afectat. Pentru că asta e healthy și e semn de strong babe.
Uneori e bine să te menajezi. Când te simți rău fizic îți iei o zi de pauză, de ce să nu faci asta și când psihic ești mai low? Noi nu știm că și asta e okay. Nu ne permitem să luăm pauze de făcut nimic, pentru că măsurăm productivitatea în câte liniuțe am tăiat de pe To Do List. Dar n-ai cum să te aștepți să dai randmanent când nu mai ai baterie. Că suntem umani, gen.
Și nimeni nu ne învață treaba asta. Că e okay să nu fii okay uneori. Și asta nu înseamnă că emani negativ și primești negativ, însemnă că accepți o stare trecătoare și că știi, deep down, că va fi mai bine.
Healing
Vindecarea nu e ceva brusc. Nu se întâmplă peste noapte, bătând din palme. Și nici nu înseamnă că am trecut toți printr-o traumă majoră. Dar asta nu ne face cu nimic mai puțin demni. Să găsești un echilibru în viață. Să fii bine cu tine și să te integrezi în adulthood. Să faci switch între job, viață sentimentală și socială sunt aspecte pe care nu ni le predă nimeni.
Și nici nu e un proces cu floricele și sclipici mereu. Pentru că trebuie să te uiți sincer la tine. Să îți asumi responsabilitate, să te înțelegi, să îți iei niște triggere și să desfaci răni mai vechi ca să poți să vindeci pe bune. Că noi știm bine să ascundem sub preș și să fim uimiți când se împrăștie tot rahatul.
Schimbarea poate părea uneori că nu e. Eu mă frustrez câteodată când văd că încă am anumite reacții, că mă lupt câteodată cu aceleași chestii. Dar îmi amintesc că e normal, că suntem oameni, că nu mai ești cum erai și faci mereu progrese și asta înseamnă ceva. Că uneori e mai vizibil, alteori nu.
Și poate că tot ce contează e că înveți. Când crezi că nu mai poți, mai poți puțin. Sau – nimic nu e așa rău cum pare. Am învățat asta în ultimul an, când mi-am dat de pereți cu inima și creierul și am descoperit că pot. Să ajungi să râzi de tine și de cum erai.
Ideea că nu doar tu treci prin asta. Dacă te gândești puțin, sigur există cel puțin un om undeva pe Planeta asta care are o problemă similară cu a ta, more or less.
Mituri destigmatizate
Ne place să credem că vine cineva și ne repară, iar asta ți-o spun toate clișeele cu sirop. Da, ar fi frumos să vină cineva și să te facă bine și să fie așa de vis. Dar adevărul e că nu se poate și nu funcționează chiar așa. Nu e responsabilitatea nimănui să te vindece pe tine și, sincer, nici nu poate. Poate să fie acolo lângă tine, să hold your hand while you fix yourself, dar nu e soluția tuturor problemelor tale. Am mai zis-o și probabil o voi mai scrie. Pentru că am fost în ipostaza fetei care își aștepta prințul pe cal alb, dar eram de fapt la două extreme – am nevoie de tine de nu mai pot sau n-am deloc, ceea ce făcea intimitatea ciudată. Pentru că eram, la bază, doar speriată și simțeam că nu merit, de aici autosabotarea și codependența.
Credințele noastre limitative se traduc în tot ce facem, chiar dacă nu înțelegem mereu.
Nu trebuie să fii super adunat ca să poți să fii bine și să faci chestii mișto. Pentru că asta vine cu timpul, e ceva la care lucrezi.
Psihosomatozarea e reală. Și există o conexiune între emoțional, psihic și corp pe care poate nu o înțelegem. Adică poți să te simți rău și să nu înțelegi de ce, dar să ai niște blocaje acolo, adunate undeva.
Și nu, dacă vorbești despre chestiile astea nu ceri atenție, nu ești drama queen and so on.
Nu știu dacă are sens și pentru altcineva ce am scris eu aici, dar am simțit să. De asta o tot dau cu sănătatea psihică peste tot, că e importantă și avem idei preconcepute de multe ori. Că la alții e mai bine, că e greu, că nu se poate. Și chiar putem să fim bine, să fim fericiți. Și, poate ce contează cel mai mult, merităm toate astea. Toată iubirea și fericirea din lume.
Love, B.