Cum am dat fail la primul job (și ce am învățat)

Sau cum m-au dat afară de la primul job după vreo săptămână. Mie-mi place să zic că mi-am dat demisia.

Acum vreo doi ani am fost pentru prima dată angajată (și-am avut contract de muncă pentru cele aproximativ 10 zile cât am stat acolo), iar această poveste minunată care n-a văzut lumina CV-ului meu poate ajută pe cineva să aibă grijă și să știe ce să ia în calcul în mixul facultate – job part-time – viață.

Era o primăvară frumoasă, soarele strălucea, floricelele roz de pe terasa de la Mate apăreau liniștite în pozele de pe Instagram, viața din anul doi de facultate era aproape bună. Adică atunci când eram mai mică și știam că am potențial și skill-uri nedezvoltate, chiar dacă nu știam să fac prea multe.

La vremea aceea, experiența mea în carieră era destul de redusă. Mai fusesem în internshipuri și chestii din astea înainte, dar nu mai avusesem contract de muncă and co, chiar dacă primisem și bani cândva. Dar na, așa ești la început, atunci când freci mailul și primești vreo 2 răspunsuri din zece, în cazurile fericite.

Așa că inaugurez categoria asta de CARIERĂ, unde probabil voi tot spune povestioare cu sfaturi nesolicitate, pentru că poate ajută pe cineva. Sau nu, dar aia e, atât s-a putut. Aș fi vrut să citesc și eu undeva astea cândva, cred – adică măcar să te pregătească cineva pentru piața muncii, dar asta e altă poveste.

Ai greșit jobul, fata mea

Când eram mai tânără și mai lipsită de cunoștințe (adică nu acum mult timp, aproape doi ani), am fost fundraiser la un ONG. Știi oamenii ăia care se plimbă cu un dosar în mână și te acostează pe stradă, iar tu ori te faci că nu îi vezi, ori te uiți pe telefon, ori îi privești urât? Bine, poate nu chiar așa, dar ai înțeles ideea. Been there, done that.

Eu voiam să lucrez în publicitate, dar eram în anul doi de facultate și nu era momentul, nu găsisem ceva. De fapt, mint. Am plecat dintr-un internship mișto unde am câștigat primul meu salariu și unde am avut șefi mișto, pentru că eram mică și nu știam să mă integrez și să comunic. Dar aia e încă o poveste. 

Așa că uite-mă pe mine, cu un clipboard în mână, încercând să conving străinii de pe stradă să doneze pentru o cauză. Care era bună, nu aia era problema. Dar cred că nu mi-a plăcut din prima zi. Nici ce făceam, nici faptul că  trebuia să mă plimb de colo-colo, nici colectivul. Știu că la un moment dat cineva a zis să facem salutul “hip-hip-ura”. Pls no.

Short story

Îmi amintesc cum eram îmbrăcată ca o prințesă. Și venisem de la facultate să abordez oamenii în pasaj la Universitate și să mă milogesc să doneze. Nu zic că e ceva greșit în asta, absolut orice meserie ar trebui respectată. Doar că nu se potrivea cu mine și nici nu cred, sincer, că genul ăsta de abordare aduce donații. Adică nu zic că am experiență în asta și nu îmi dau prea avizat cu părerea, dar mi se par mult mai bune SMS-urile, chestiile online, campaniile bine gândite. Dar acum nu zic că dețin adevărul absolut și deviez de la idee. Îmi amintesc când a plouat și atunci când m-am dus la interviu. Semne. Sau când am făcut exerciții de abordare pe stradă cu poezia învățată. Mi se pare super trist că ONG-urile care chiar fac ceva au nevoie de finanțare și fiecare bănuț contează, încât trebuie să se comporte așa.

După ce mi-am dat seama că nu e de mine și nu mor de foame dacă nu fac niște bani în plus, m-am dus să-mi dau demisia. Dar se pare că la asta am fost pe aceeași lungime de undă, pentru că m-au chemat și ei. Și m-au numit cel mai prost angajat din istoria lor și cu asta cred că sunt de acord, mulțumesc. Iar de atunci mi-am schimbat un pic perspectiva și am rămas cu câteva lecții despre carieră.

Ce am învățat

Că dacă te duci doar după bani se simte

Planul meu în această poveste era să fac bani, eventual destul de repede și fără o mare chinuială. Și la promoții nu m-am dus (pentru cei care nu știu ce e aia, înseamnă promoter, adică de obicei fetele drăguțe din supermarket care îți dau să guști ceva, you know). Așa că am făcut ce ar face, probabil, orice student și am căutat pe Google ceva, orice. Și am dat de treaba asta unde erai plătit pe ore și aveai program somehow flexibil. 

Că trebuie să-ți placă

Mereu am fost de părere că trebuie să faci ce vrei. Și lumea îmi zicea că faci compromisuri, bla bla, că nu e mereu cum vrei tu și așa mai departe. Așa cum am zis că un job care mă pune să mă îmbrac cumva nu e pentru mine. Da, cred că trebuie să fii flexibil, dar deep, at your core, să îți placă.

Și să găsești o cauza dincolo de ce faci

Why-ul, cum îi zice Simon Sinek. Adică da, lucrezi să faci bani și să poți să ai viața pe care o vrei. Și să te simți împlinit și apreciat, că uite ce mare artist/creativ/revoluționar ești tu. Dar mai departe de asta, munca ta trebuie să aducă o schimbare cumva în lume. Un om să fie influențat în bine. Să miști acolo ceva, orice, cât de mic.

Că mai bine investești timpul în a face ceva cu tine sau a-ți dezvolta un skill

Mai ales când ești la facultate. Da, dacă vrei să lucrezi și asta simți sau ai nevoie, go for it. Din practică am învățat mult mai mult decât am învățat actually la școală. Dar ai atâta timp să muncești după și nu ar trebui să fie atâta grabă încât să iei tot ce prinzi. Chiar dacă așa e de obicei la început, când n-avem experiență și timp să o acumulăm.

Pe mine mă speria ideea de a fi too much la job, pentru că am stat cu oameni care nu mai aveau timp de nimic și erau mult prea obosiți. Și nici nu le plăcea. Și am trăit cumva cu frica asta interiorizată care nu e a mea, dar care îmi dă din când în când triggere care se traduce prin procrastinare sau time management mai prost uneori. Dar cred că învățăm cu toții treptat cum să echilibrăm cariera cu viața personală și binelele psihic. Și asta e perfect în regulă.

Că-mi place flexibilitatea. Aș lucra pe teren doar dacă ar fi ceva mega wow. În rest sunt bine cu laptopul meu.

Că e bine să-ți expui părerile și să te integrezi într-o echipă, chiar dacă îți place să lucrezi on your own. Și vei găsi oamenii potriviți.

Junior la început de carieră

Probabil premisa mea era să fac facultate și să mă ocup de asta ca să nu mă aglomerez. Când ești student e greu să găsești program flexibil, mai ales pe vremea când work from home sau school from home nu existau. Și e greu să găsești ceva ca lumea când nu ai experiență – pe care n-ai cum să o faci – acest cerc vicios. Că nu prea te iau oameni să te crească.

Azi lucrez în publicitate de trei luni și mă bucur că am găsit un loc, un moment și timpul să fac asta. Pentru că am învățat atâtea în lunile astea și când oamenii au încredere în tine ai și tu mai multă. Sau invers. Sau ambele.