O tot dăm pe Internet despre cum să fii bine cu tine e esențial – ca să fii așa și cu restul, cu noi ca societate. Și cumva ideea că devenim conștienți e un pas spre vindecare. Deconstruim ușor stigmatul asociat sănătății psihice și putem să vorbim despre frici și stări aiurea fără să ne fie rușine de ce o să spună Gigica, pentru că simțim într-un fel că experimentăm situații și emoții similare.
Bine la căpuț pe social media
Lunile trecute toată lumea se uită la „The Wisdom of Trauma” de Dr. Gabor Maté care a fost free o perioadă (și cred că o să mai fie). În orice caz, poți să vezi idei de acolo și în interviuri cu el sau în cărțile pe care eu încă nu le-am citit, dar aștept să. E bine că lumea devine din ce în ce mai preocupată de probleme din gama aceasta și începe să fie aware și pe social media; am văzut multe postări despre documentarul ăsta, așa că măcar ți se făcea spam și te uitai de curiozitate.
În online vorbim despre ce e bine, ce e frumos, cât de minunați suntem. Și asta e bine, nu trebuie să fim negativi mereu. Dar ideea ar trebui să fie de autenticitate și poate chiar educare online – că găsești resurse, obiceiuri, idei și să te gândești „hei, poate că așa e, poate ar trebui să fac ceva în legătură cu situația asta, poate nu doar eu mă confrunt cu asta.”
Nouă ni se pare așa, un moft – „ești un pic trist”; „nu te mai gândi”; „bate puțin din palme”, „lasă că-ți trece…” Și chiar dacă pe de-o parte ideea din spate de a schimba gândirea e bună și nici intentiile oamenilor nu sunt rele, ele pot să îți accentueze starea. Să te facă să refulezi anumite emoții etichetate negativ și să le faci un bulgăre mare și frumos. Că noi suntem de obicei învățați să punem sub preș ce nu e plăcut, să ascundem ce ne supără, să aruncăm într-un sertăraș pe care nu îl deschidem decât atunci când ne sâcâie mult prea tare. Și asta e toxic, că ai dreptul să te simți într-un anumit fel, să fii trist și frustrat și nedreptățit, să stai cu sentimentele alea, să le înțelegi și să vezi ce vor să îți spună.
Facem mișto de oamenii care au probleme vizibile, de orice tip ar fi ele, îi judecăm (și observ din ce în ce mai des tendința asta la mine, pe care încerc să o educ), dar nu le știm deloc povestea.
Dr. Gabor Maté
Auzisem despre cărțile lui și știam că are cumva focus pe parenting, dar cam atât. E un psiholog ungaro-canadian care a avut o experiență destul de personală cu Holocaustul când era mic și care a lucrat mult cu adicția, trauma și impactul copilăriei asupra individului, printre altele. Are un stil simpatic și te lovesc câteva AHA moments la care poate nu te-ai fi gândit. Adică îți explică informația într-un mod ușor de digerat. Am dat peste documentar super random și l-am văzut în două părți, cred că am și plâns un pic. Și am observat că se traduce o carte la Curtea Veche.
Am văzut câteva păreri și unele zic că e super mișto extra mega, unele zic că e ușor tras de păr. Nu știu cum să mă pronunț față de asta. Mie mi se pare că ar trebui văzut și că fiecare își trage concluziile și ce rezonează cu el, dar ideile sunt bune. Soția lui apare în documentar și zice despre cum și-au vindecat trauma împreună. El a început pe la 40, deci mai există speranță.
Ce e trauma de fapt?
Noi obișnuim să credem că trebuie să fi trecut printr-un eveniment extrem ca să ai o traumă. Că dacă vii dintr-o familie okay și ai avut o copilărie decentă, nu ai motive să te îngrijorezi. Dar noi știm că trauma nu e numai ce se vede la suprafață. Provenim deja din generații care și-au transmis-o tacit, dintr-o mentalitate care a învățat cum să își neglijeze emoțiile. Iar asta nu e vina cuiva.
El spune că în copilărie, bebelușul are nevoie în primul rând de atașament și de autenticitate. Adică să poată să își simtă toată sfera de sentimente. Să nu fie nevoit să și le ascundă pe cele negative (de exemplu, pentru că și-ar supăra părinții) și să știe că e mereu acolo cineva care se întoarce.
Spune că există o școală de parenting care te învață că trebuie să-ți lași copilul să urle singur până se calmează și că ideea asta e greșită – că el își reglează emoțiile cu ajutorul tău și că nu percepe chestiile ca tine, așa că se va simți că e vinovat, trăind cu ideea aceasta interiorizată.
Credințele se formează când suntem mici, de la părinți și din mediul unde stăm. Și familia ar trebui să fie un factor de reziliență, dar uneori nu e. Asta nu înseamnă că au fost incapabili, ci că atât s-a putut atunci. Dar în creierul nostru de copil noi nu putem să procesăm asta, așa că atunci când se întâmplă ceva ne afectează chiar și puțin, iar reacția protectorilor noștri nu este una în care să ne simțim în siguranță toate emoțiile, creștem cu idei greșite. Cum ar fi credința că „Nu meriți”, eventual pentru că asta a rămas impregnată în creierul tău de copil de la ceva minor. Sau că „Nu ești destul de bun”. Și astea îți dau bătăi de cap mai târziu.
Dependența
Adicția e văzută de obicei în două feluri, iar asta am învățat și la mine la master. Ori e o alegere și de asta sunt pedepsiți legal, ori e considerată o boală pentru care iei un tratament. Ideea prezentată în documentar și la care începe să se ajungă este că nimeni nu devine dependent de bine ce e. Adică acolo undeva există un declic dintr-un motiv anume.
În plus, el definește adicția drept ORICE comportament care aduce beneficii short-term și efecte negative on the long run. Adică alcool, pornografie, gambling, gaming, relații, sex, shopping and so on. Adică nu neapărat substanța în sine e ideea, ci mecanismul care umple un gol interior.
Și ideea este că oamenii au o suferință pe care o astupă. E undeva o presiune pe care nu vor să o mai simtă. Așa că încearcă să găsească altceva care să îi distragă de la realitate. De aici ideea lui că trebuie să tratezi trauma, problema în sine ca să tratezi adicția. Această abordare holistică bazată pe integrarea tuturor părților.
Ideea e că nu te învață nimeni cum să îți simți emoțiile în mod sănătos, indiferent de natura lor. Și Freud zicea că „Unexpressed emotions will never die. They are buried alive and will come forth later in an uglier ways.” Reprimarea duce la tulburări și dereglări și așa mai departe. Și poți să ajungi să te pedepsești fără să-ți dai seama, pentru că începi să crezi că ai meritat ce ți s-a întâmplat și să dai vina pe tine.
Reframing și expanding
Ce zice Dr. Gabor Maté e că sinele tău autentic e bun, calm, liniștit și că tu ești sursa de la care pornesc toate. Budiștii zic „Change your thoughts, change your life” și poate că inițial pare o platitudine. Dar ideea din spate, că dacă îți hrănești creierul cum trebuie și începi să conștientizezi anumite patternuri e puternică și te ajută.
Spune la un moment dat și că ai putea să expand yourself from suffering. Adică să crești, chiar dacă acolo undeva la un moment dat ți-a fost făcută o nedreptate la care nu poți să te întorci în timp (bine, există tehnici pshoterapeutice cum e psihodrama, dar asta e altă poveste).
Uite o resursă utilă să înțelegi mai bine aspecte și să get in touch with your feelings: The School Of Life.
Nu zic că spun un adevăr absolut aici. Ci mai mult că poate ar trebui să fim mai atenți la noi și la oamenii din jur și să încercăm să (ne) înțelegem. Am trăncănit aici ce am înțeles eu, cum am rezonat; n-am făcut școală de psihologie și nu mă dau mare deșteaptă. E doar din perspectiva omului care vrea să aprofundeze punctul ăsta de vedere al self-discovery și healing și să dea mai departe.