„Un an de odihnă și relaxare” de Otessa Moshfegh – Recenzie

Un an de odihnă și relaxare

Cred că am văzut cartea asta pe TikTok și m-a atras titlul, înainte să aflu despre ce e de fapt. În ultimul timp am simțit nevoia să citesc ficțiune, ceea ce nu prea mai făceam și pot să spun că m-a prins destul de tare, adică am tras de mine să-mi păstrez încă puțin ultimele pagini. De asta am și ținut să îi fac o recenzie, chiar dacă eu nu prea pot să povestesc despre cărți fără să dau spoilers.

Trigger warning: s-ar putea să fie puțin greu de digerat pentru unii oameni, pentru că abordează subiecte precum bulimie, moarte, pastile, suicid, alcoolism, dependență, printre altele și are și multe momente de what the fuck.

“My hibernation was self-preservational”

Acțiunea se petrece între 2000 și 2001 în New York (se termină cu 11/9), iar protagonista (care nu are nume) caută o soluție ca să își vindece insomnia. Și se duce la o psihiatră nebună care îi prescrie periodic un mix de medicamente (unele reale, altele inventate) ca să poată să doarmă, într-un plan în care crede că s-ar vindeca într-o perioadă de aproximativ un an. Are bani moșteniți, un job la o galerie de artă și în aparență viața ei ar trebui să fie happy, dar cumva cred că una dintre idei e că nu știi nimic despre trauma omului pe care îl vezi.

Singură pe lume, orfană dintr-o familie disfunțională, cu un fost toxic și o prietenă bulimică față de care are o dinamică ciudată, are traume pe care nu poate să le proceseze conștient, așa că nu e nimic surprinzător în situația în care a ajuns. Nu se atașază, în aparență nu are sentimente și nu îi pasă prea tare de nimic. Dar nu e portretizarea omului depresiv clasic, care stă în casă și plânge și nu are energie să se îngrijească. Din contră, e cât se poate de normală la prima vedere, ceea ce accentuează ideea că tulburările psihice nu trebuie să arate cum am învățat noi din filme ca să fie valide. Adică omul pe care îl vezi la magazin și îl judeci poate să treacă prin chestii de care tu habar n-ai. Narațiunea nu abordează prea mult backgroundul, ci se focusează mostly pe înțelegerea prezentului, chiar dacă cu rememorări ale unor perioade traumatice. Și poate că în asta stă de fapt vindecarea. Că își permite, la un moment dat, să simtă tot ce a reprimat.

“I thought that it was going to save my life”

Chiar dacă problematica pe care o tratează e dură, modul în care este narată e funny, cu destul de mult cinism, ca o antiteză la cât de dark sunt aspectele de acolo. Eu am observat un fel de detașare, specifică disocierii, care are foarte mult sens în contextul dat. Nu e scrisă într-o manieră tristă, de drama queen și protagonista chiar vrea să-și revină, într-un mod puțin twisted. Dar cine judecă, până la urmă, cum alegem să gestionăm o situație complicată dacă asta înseamnă să putem să fim funcționali?

Cred că mi-a plăcut pentru că am rezonat, pe alocuri, și cu vocea cinică, și cu vocea rănită care nu și-a permis să simtă, și cu vocea izolată, singură, care crede că oamenii nu sunt acolo pentru ea, dar și cu cea care se agață de orice îi dă speranță și știe că poate să fie mai bine.

Mie mi se pare un fel de satiră. Într-o societate în care sănătatea psihică e privită încă destul de tabu și suntem învățați că o pastilă poate să te vindece miraculos, confruntarea cu trauma nu e ceva ce ni se explică sau pe care să-l considerăm necesar. Și unora li se pare un moft, ceea ce ne face să ne izolăm și să trăim toată experiența asta sumbră a înțelegerii lucrurilor prin care trecem singuri, fără să ne susțină cineva.

Între pastile și terapie

O altă idee din carte este cea a pastilelor și a faptului că protagonista le vede ca pe ultima soluție într-o situație disperată și le ia destul de random, ceea ce duce la reacții adverse și dependență. Și chiar dacă industria psihofarmaceutică a făcut progrese în ultimiele zeci de ani, tratamentul nu funcționează așa, luat de capul tău. Da, poate să fie vital și să ajute, că de asta e făcut. Dar în absența terapiei, cumva, e tratat efectul, nu cauza problemei. De asta în carte merge la o psihiatră care îi îndeasă diverse medicamente abia lansate și nu îi pune prea multe întrebări despre familie și chestii prin care a trecut. Că e perspectiva biologică asupra situației. Bine, eu o dau aici speculativ, nu avizat. Dar cumva trebuie să tratezi problema pe toate planurile ei, inclusiv cele foarte profunde care nu se văd la suprafață.

*a nu se înțelege de aici că sunt împotriva tratamentului pshiatric atunci când e necesar și e luat sub supravegherea unui medic, pentru că e super important ca oamenii să aibă acces la medicația potrivită

#BineLaCăpuț

N-are sens să o mai dau cu statistici ca să justific de ce sănătatea psihică e importantă. Mie îmi place să citesc despre asta și pentru că mi se pare un fel de awareness. Că nu mai ținem acest subiect sub preș și începem ușor-ușor să îl destigmatizăm. Că da, uneori ne simțim nașpa și nu suntem niște panseluțe vesele mereu, că ne afectează ce se întâmplă în lume și în noi, că avem moștenite traume de la părinți, că vindecarea nu e ceva easy peasy cu bătut din palme.

Las aici o listuță cu resurse care ar putea să fie helpful în aceste condiții:

Lasă un răspuns