Scurtă poveste despre primul meu retreat

Într-o zi frumoasă de mai, m-am dus în primul meu retreat.

De fapt nu. aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa6y*+âî80 (scuze, aici a sărit pisica pe tastatură și mi s-a părut un artificiu scriitoricesc frumos). Călătoria asta a început într-o joi la birou, când am deschis un newsletter despre un retreat de terapie prin artă la care tocmai se terminase early bird-ul (că eu nu prea deschid NLuri, paradoxal). “Hei, cum ar fi să merg aici și să ies din zona mea de confort?” Dar am zis să aștept, să mă gândesc, să întorc subiectul pe toate părțile, poate să-mi întreb terapeuta. Apoi într-o luni când încă mă gândeam la asta, am primit un call super random despre o colaborare la care trimisesem mail acum vreo șase luni. Și am râs, că dacă asta nu e un semn, atunci nu știu ce mai e.

N-am mai mers singură cu trenul de aproape doi ani. CFR s-a modernizat și scanează biletele, dar tot nu și-a spălat geamurile. Nenea șofer de Bolt cu mașină care pare că se dezmembrează s-a înjurat cu aproape toți ceilalți șoferi. A început o înjurătură, și-a cerut scuze, i-am zis că e okay și a continuat tot drumul. Personalul ăsta e ca o simulare de cutremur, sper să nu deraieze și să cădem în apă.

Când m-am trezit singură în gara din Eforie Sud mi-am amintit că am acest instinct de a mă descurca singură, chiar dacă uneori e sufocat de straturi de mecanisme.

For the record, acum un an aveam zile în care abia ieșeam să mă plimb pe străduța din fața blocului. De asta experiența asta a fost destul de big deal pentru mine, indiferent de cum poate fi percepută în exterior.

Eram în mijlocul potecii, într-un loc nou, fără să cunosc pe nimeni. Ce putea să meargă prost? Pentru că în gară oamenii s-au dus în două direcții diferite, am mers în locul care părea cel mai primitor. Așa că am urmărit două femei cu un copil care am sperat că au înțeles când am întrebat despre faleză, am mers pe străduțe, am sperat că suntem safe, apoi ele au dispărut și m-am trezit într-o intersecție în care mai era o singură bătrânică. Am contemplat la sensul vieții și de ce naiba m-a mâncat pe mine să vin la cucuiata din vale singură, am respirat un pic și am întrebat-o dacă merg bine și mi-a zis să o iau pe o stradă de unde m-am rugat să nu iasă nimic din boscheți.

Când sezonul estival nu e deschis, stațiunile turistice sunt niște fantome. Adică e închis aproape orice și nu prea vezi oameni pe stradă. Apoi eram eu, plimbându-mă pe faleză și sperând că o să găsesc o terasă deschisă unde să beau cafeluță fără să mă mănânce câinii (găsisem cinci care stăteau dandy relaxați în drum). Apoi am avut această discuție superbă cu un nene care mi-a explicat unde ar fi ceva deschis, apoi mi-a zis că aici câinii sunt blânzi, băieții sunt răi. Long story short, am ajuns la cazare safe and sound aproape fără maps, iar povestioara asta pare mai dramatică decât a fost.

Eu și grupurile de femei nu prea

Mă rog, eu și grupurile, dar descopăr în fiecare zi că de fapt asta vine din condiționările cu care am crescut până acum – că mie nu îmi place x, că eu nu știu să y sau nu pot să z. Și poate din rebeliunea asta de a nu fi ca toată lumea, combinată cu faptul că mi se pare greu să îți faci prietene când ești adult, nu mai zic să mai fie și grup.

M-am dus fără așteptări prea mari, pentru că era deja destul faptul că mă duc. Am descoperit că pot să am răbdare, să ascult empatic și să primesc energie, complimente, cuvinte din astea de conectare. Și că pot să mă simt okay și afară din zona mea de confort.

Nu pot să zic că a fost o experiență life changing, pentru că eu cred că lucrurile astea vindecătoare sunt un proces, nu ceva quick fix. Dar am pictat cu degetele, am plâns terapeutic într-un grup, am făcut yoga pe o plajă goală în haină de blană și mi-am mai învins niște frici.

Retreat sună așa, guru vrăji în grup și iluminare. Dar mie mi-a plăcut relaxarea de aici datorită Antoniei de la Fig, faptul că nimic nu era impus, că nimeni nu era mai bun ca nimeni, că aveai spațiu să fii vulnerabil. Și a fost ca o vacanță scurtă în care m-am mai vindecat puțin într-un loc frumos (da, faptul că a fost la Arome22 a fost un punct important în decizia mea).

Mi-a rămas în cap ideea asta frumoasă, că opusul anxietății nu e calmul, ci credința că poți să gestionezi orice s-ar întâmpla.

Mi-ar plăcea să spun și că am o concluzie coerentă și că sunt super adunată, dar adevărul e că o iau din aproape în aproape în procesul meu de vindecare și sunt mândră când ajung să fac lucruri la care versiunile mele din trecut nu s-ar fi gândit. Dar dacă ar fi să spun ceva încurajator, e probabil faptul că if you are looking for a sign să faci ceva spontan, this is it.

Lasă un răspuns