Concediul meu de făcut nimic

făcut nimic

Acum o lună și ceva mi-am luat o săptămână de concediu să frec menta și să mă uit la pereți. Asta ar fi descrierea colocvială. Altfel spus, am avut niște liber, pentru că cred în pauze și în nevoia asta de făcut nimic pentru a ne reîncărca.

Despre pauze

Nu știu despre ceilalți oameni, dar eu am multe momente în care creierul mi-o ia pe câmpii. Lipsa de concentrare, procrastinarea și anxietatea se iau frumos de mână și fac un cerc vicios. Dar lucrez în fiecare zi la diminuarea acestor tendințe. Am un job full time deja de vreo nouă luni, cea mai îndelungată perioadă pentru mine. Îmi place, am flexibilitate, pot să stau în pijămăluțe și să îmi organizez timpul. Mai adăugăm niște master, o pandemie lungă și alte aspecte de procesat.

Atunci când ajungi într-o fază în care te simți secat de energie, poate cel mai bine ar fi să check with yourself și să vezi de ce ai nevoie. Și, de cele mai multe ori, să pui stop un pic pe tot e cea mai bună decizie. Că nu arde și dacă tragi de tine când ești aproape varză nu o să te faci miraculos să dai randament.

Mereu am vorbit despre nevoia pauzelor, chiar dacă poate uneori nu aplic tot ce scriu. Cel puțin nu așa cum ar trebui. Dar e okay, mă accept așa și știu că totul e un proces și schimbarea nu e ceva ce se întâmplă pur și simplu. Tiparele astea pe care le ai pe care s-au fundamentat mecanismele de autoapărare și sabotare (alea care te fac să ai comportamente care nu îți plac) nu se înlocuiesc cu o rutină cu obiceiuri pozitive așa, brusc. De asta am răbdare cu mine.

Când dai în prostie scroll pe social media la chestii neimportante pe care eventual le-ai mai văzut deja și îți iei telefonul în mână de șapte ori, pentru că nu poți să te concentrezi pe un singur ceva, îți dai seama că e o problemă acolo. Mi-ar plăcea să spun că o pauză a rezolvat asta, dar nu. Relația mea cu social media e una de love and hate. Îmi plac părțile ei pozitive și nu pot să le contest. Adică acea componentă educativă, de jurnal online, de loc care m-a ajutat să cunosc oameni prin scris.

Dar, pe lângă ideea asta de FOMO și de comparație, intervine și nevoia de dopamină din ceva nou. Studiez adicții, deci știu că dependența asta de online provine dintr-un issue mai profund. Să vrei să fii văzut, înțeles, să ai un loc. În fine, să te rupi puțin de tot ce faci și nu îți place bine poate să îți activeze alte circuite din creier, cică.

Am fost la mama și am stat cu pisica

Atunci când am zis că îmi propun să nu fac nimic, am vorbit serios. Pentru că nu aveam energie ca să organizez ceva, orice, am zis că cel mai bine e să mă duc la ai mei, unde să nu îmi pese pentru un timp. Nu zic că am reușit să mă detașez, dar am putut să fac câteva ceva care mi-a făcut bine. De exemplu, să nu stau pe social media o săptămână și ceva, să reduc timpul petrecut pe telefon și să nu mă ating deloc de laptop (pe care chiar l-am lăsat acasă).

Am dormit și am ajuns să mă simt odihnită. M-am jucat cu pisicile, am stat cu ai mei, am făcut o plăcintă de mere aproape fail, am turnat pentru prima dată lumânări parfumate. Am citit „Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău” de Fredrik Backman, acest autor pe care l-am descoperit recent și care scrie un fel de povestioare reconfortante pentru adulți:

„- E o superputere bună să poți să schimbi amintirile, recunoaște Elsa.

Bunica dă din umeri.

– Dacă nu poți să scapi de alea rele, măcar să-ndeși acolo cât mai multe bunicele.”

„Oamenii trebuie să-și spună poveștile, Elsa. Altfel, se sufocă.”

Am respirat și am făcut pași ca să mă adun. Să ieși din rutină un pic te ajută să îți pui gândurile cât de cât în ordine. Să ajungi la constatări, să privești părți din tine care nu te mai sperie la fel de tare. Poate nu e o soluție universală, pentru că funcționăm cu toții diferit. Dar să îți faci timp să te uiți la tine și să te întrebi de ce ai nevoie. Nu să te neglijezi și să-ți zici că mai poți și așa. Că mintea noastră e o unealtă minunată dacă avem grijă de ea. Să-ți iei câteva minute în fiecare zi să te observi, să te analizezi. Să respiri, să scrii și să vezi ce te apasă nu e un moft, e ceva necesar.

Bine, poate nimic nu înseamnă chiar nimic

Știi, poate când nu-ți mai găsești entuziasm pentru chestii care îți plăceau, nu are legătură cu faptul că nu îți mai plac cu adevărat. Ci cu starea ta care e pe low. Că nu ai energie nelimitată dacă o consumi cu lucruri care nu contează. Și productivitatea arată diferit în funcție de zile, iar asta e perfect în regulă. Așa că mai bine ai grijă de tine și încearci să ai în jur ceva ce îți schimbă starea. Flori, o cană colorată, un om, o agendă care îți aduce acolo un 1% de optimism. Nu toate schimbările astea bune trebuie să fie grandioase. Poate uneori meditezi, scrii scrisori imaginare și termini un to do list. Alteori plângi terapeutic și îți aranjezi spațiul unde lucrezi și toate astea au un impact, chiar dacă nu pare.

Am momente în care mă frustrează că nu pot să îmi găsesc motivația și resursele să fac destul. Chiar dacă oamenii din jur îmi spun că li se pare că fac o grămadă de chestii. Îmi dau seama că asta vine de la criticul meu interior, de la faptul că încă sunt într-un proces de a învăța să mă apreciez așa cum trebuie. Dar constat că am energie împrăștiată în șapte părți. Așa că e și normal să nu îmi ajungă pentru ce îmi propun. Eu și când zic că nu fac nimic de fapt mă gândesc la liste și listuțe cu ce voi face sau aș putea să fac. Ține de cum îți educi creierul, cred.

Și știu că nu sunt singurul om în această situație. Și cred că asta ne ajută cumva. Să știm că undeva acolo sigur mai e cineva care trece prin ceva similar. Și nu renunță, găsește modalități de coping. Avem impresia asta că suntem așa singuri cu problemele și dilemele noastre, că poate ne afundăm așa tare și uităm că sunt de fapt niște sfere care ne ating pe toți.

Și că sentimentele astea își fac culcuș în fiecare dintre noi, dar nu toți le lăsăm să iasă. Unii le dau o pernă colorată, o pătură pufoasă și le permit să stea cât au nevoie, să se joace, să alerge în toate părțile până obosesc și nu mai e nevoie să se manifeste. Alții le îneacă, toarnă peste ele diverse, le pun pernele peste față și le strâng de gât, încercând să le sufoce. Dar emoțiile cer să fie simțite, altfel te bântuie. Și e mai plăcut să stai cu ele la cafea când încă sunt vii, sincer. Chiar dacă poate nu pare scenariul cel mai plăcut.

Nu ești într-o competiție cu alți oameni, ci doar cu tine.

De ce m-am dus la un master dintr-un domeniu diametral opus?

master dintr-un domeniu diametral opus

Începuturile de toamnă erau mereu despre cum vine școala, planuri noi și măcar un pic de motivație. Și rechizite, acest pretext acum când ești mare să-ți mai iei niște agende, post-it-uri și pixuri colorate, doar să fie. Zilele astea încep ultimul an de master și îmi aduc aminte câteodată că pot să scriu și texte utile cât de cât. Așa că acest articol e despre carieră, școală și alegeri, cred.

Să faci sau să nu faci master?

O dilemă destul de mare e dacă merită sau nu efortul să mai faci doi ani de școală și părerile cred că sunt împărțite. Adică poți să lucrezi lejer în multe domenii și fără încă o diplomă. Și oricum o amărâtă de hârtie nu atestă efectiv ce știi tu să faci. Dar pentru unii oameni e ceva important, pentru că dă bine sau pentru că au alte aspirații. Dacă la facultate de duci că așa e frumos, cică, chiar dacă de obicei habar nu ai dacă te regăsești sau nu acolo, cred că la master te duci cu un fel de motiv ascuns. Adică într-un fel pe interes.

Sigur, poate sunt oameni care chiar vor să învețe în cadrul unui sistem de învățământ dat peste cap, care eventual vor să facă și doctorat, cine știe. Și nu e absolut nimic rău în asta. Unii vor să primească mai mulți bani în viitor. Sau să le închidă gura părinților și Maricicăi de la colț care crede că degeaba faci facultate dacă nu te duci și la master. Și unii poate vor să profite de oportunități. Whatever works for you. Că poți să trăiești liniștit și fără șapte școli făcute din obligație.

De ce m-am dus eu la master mai exact?

Pentru că voiam să mai fiu studentă cu beneficii aferente, mostly. Și pentru că voiam să iau ceva bursă că pe vremea aia nu lucram. Și că voiam să mai învăț ceva în contextul ăsta structurat. Mă rog, am zis că mă duc doar dacă intru la buget. Pentru că nu mi se părea că merită să plătești decât dacă vrei în mod special acolo.

Eu am făcut Publicitate la FJSC și pe diploma mea de licență scrie că le am cu Științele Comunicării. Așa că inițial voiam să mă duc la un master de social media de la SNSPA, pentru că părea aproape ce trebuie și se intra ușor. Dar, surpriză, n-am intrat, ceea ce la momentul respectiv părea destul de trist. Doar că acum mă bucur că s-au așezat lucrurile așa, sincer. Am zis să încerc admiterea de toamnă, dar atunci rămân locuri la destul de puține mastere. În fine, după ce m-am gândit la antropologie și mi se părea poate prea deștept, am ajuns la masterul de Prevenirea și Combaterea Consumului Ilicit de Droguri, care sună puțin cam too much dacă mă întrebi pe mine. Dar aici am intrat la buget, cu un eseu și un interviu, având în vedere că în științe sociale am făcut un singur curs, hai două la facultate. Adică era un moment de humble bragging că am mai citit și eu chestii care m-au ajutat.

Domeniu diametral opus

După 3 ani de învățat comunicare, mi-am dat seama că nu are sens neapărat să faci un master în ceva similar. Adică mi se pare că înveți mult mai mult lucrând și asta am înțeles la primul meu internship și de când m-am angajat. Că oricum ce ți se predă și ce se face în realitate diferă destul de mult.

Așa că am zis hei, hai să fim șmecheri și să mai avem o specializare în ceva. Adică na, dacă nu e fizică cuantică cred că poți să te adaptezi destul de bine. Și aici era cam cel mai aproape de psihologie unde aș fi putut să mă duc fără să mai fac o facultate, zic. Nu e ca și cum o să las publicitatea și o să mă fac ceva efectiv în domeniul pe care îl studiez. Dar mi se pare bine să ai un background și am văzut că mă ajută pe zona asta de ONG.

Despre adicție și nu numai

Când zici că faci un master despre droguri, sună de parcă ești that uncool guy care nu e deloc de gașcă și face asumpții greșite. Eu cred că am venit aici să înțeleg mai bine fenomenul – adică să înveți să privești adicția mai profund. Nu știu, am filmat voxuri la LegalizeIt când eram mai mică. Și stereotipurile astea despre droguri nu ajută pe nimeni la nimic. Adică eu nu cred că merită nimeni să ardă pe rug și e o discuție lungă și complexă despre asta și sănătate psihică.

Dar încă e un subiect tabu de care nu ne atingem și la care ne uităm de parcă oamenii ajung dependenți de bine ce sunt. Dar na, e mai ușor să judeci decât să înțelegi. Eu nu cred nici că dacă le spui copiilor că drogurile sunt rele îi ajuți cu ceva, din contră. Așa că mi se pare important să abordezi problema din mai multe perspective. În plus, dependența nu e numai de substanțe, știi?

Fiartă pe școală

Cred că pe mine anul trecut masterul m-a ținut pe linia de plutire și m-a organizat un pic. Și cred că mi-a și plăcut destul de mult, pentru că m-am surprins implicându-mă serios. Adică am încercat să aleg subiecte care mă interesau ca să învăț ceva dacă tot trebuie să fac research. Așa am ajuns să fac proiecte despre educație sexuală, anxietate socială sau stalking, unde am scris de 3 ori mai mult decât trebuia sau ce faci când te ia cu viață academică.

Ideea e că domeniul asistenței sociale mi se pare destul de neglijat și prost înțeles. Și ar trebui în primul rând comunicat mai bine. Adică dacă te uiți pe pagina de la Antidrog, de exemplu, conținutul de acolo nu e deloc atractiv pentru target, sincer. Și asta e trist. Și pe noi nu ne învață nimeni cum să abordăm problema grupurilor vulnerabile. Cum să ne implicăm. Cum să ajutăm și să nu mai stigmatizăm atât. Ideea asta frumoasă că nu trebuie să judeci oamenii, ci să le înțelegi povestea și să îi ajuți dacă poți.

Cum împaci masterul cu jobul?

În primul semestru nu lucram, adică făceam un fel de freelance part-time, poate de aici implicarea mea în sesiune. Din al doilea semestru am început să lucrez full-time pentru prima dată și să fac școală în același timp. Dar nu e ca și cum aveam cursuri toată ziua sau trebuia efectiv să mă duc fizic undeva.

Mie îmi place facultatea online și probabil e o opinie nepopulară. Dar cel puțin la master mi se pare că ar trebui să fie o opțiune uzuală, având în vedere cât timp îți salvează. Că oricum tu înveți mai mult singur și online e mai ușor să ajungi la ore. Mai ales când se suprapun cu programul tău de lucru, adică atunci când ai cursuri de la 4. E relativ ușor, adică nu e ca și cum faci chirurgie pe creier la una dintre ele. Și ține mai mult de cum te organzezi, dar aici e un capitol mare și complicat.

Cred că dacă nu te duci la ceva care te depășește prea tare, adică dacă simți că faci față, te ajută un master în altceva decât specializarea ta de bază. Dacă vrei să te nișezi în domeniul tău actual și asta e okay. Oricum, ideea e că poți să te reprofilezi la un moment dat și să înveți atunci. Dar e bine să ai informații din mai multe sfere dacă îți plac și simți tu că faci ceva cu ele.

În orice caz, iei ce funcționează pentru tine din școală și cam atât.

Trauma nu e numai ce se vede

Trauma nu e

O tot dăm pe Internet despre cum să fii bine cu tine e esențial – ca să fii așa și cu restul, cu noi ca societate. Și cumva ideea că devenim conștienți e un pas spre vindecare. Deconstruim ușor stigmatul asociat sănătății psihice și putem să vorbim despre frici și stări aiurea fără să ne fie rușine de ce o să spună Gigica, pentru că simțim într-un fel că experimentăm situații și emoții similare.

Bine la căpuț pe social media

Lunile trecute toată lumea se uită la „The Wisdom of Trauma” de Dr. Gabor Maté care a fost free o perioadă (și cred că o să mai fie). În orice caz, poți să vezi idei de acolo și în interviuri cu el sau în cărțile pe care eu încă nu le-am citit, dar aștept să. E bine că lumea devine din ce în ce mai preocupată de probleme din gama aceasta și începe să fie aware și pe social media; am văzut multe postări despre documentarul ăsta, așa că măcar ți se făcea spam și te uitai de curiozitate.

În online vorbim despre ce e bine, ce e frumos, cât de minunați suntem. Și asta e bine, nu trebuie să fim negativi mereu. Dar ideea ar trebui să fie de autenticitate și poate chiar educare online – că găsești resurse, obiceiuri, idei și să te gândești „hei, poate că așa e, poate ar trebui să fac ceva în legătură cu situația asta, poate nu doar eu mă confrunt cu asta.”

Nouă ni se pare așa, un moft – „ești un pic trist”; „nu te mai gândi”; „bate puțin din palme”, „lasă că-ți trece…” Și chiar dacă pe de-o parte ideea din spate de a schimba gândirea e bună și nici intentiile oamenilor nu sunt rele, ele pot să îți accentueze starea. Să te facă să refulezi anumite emoții etichetate negativ și să le faci un bulgăre mare și frumos. Că noi suntem de obicei învățați să punem sub preș ce nu e plăcut, să ascundem ce ne supără, să aruncăm într-un sertăraș pe care nu îl deschidem decât atunci când ne sâcâie mult prea tare. Și asta e toxic, că ai dreptul să te simți într-un anumit fel, să fii trist și frustrat și nedreptățit, să stai cu sentimentele alea, să le înțelegi și să vezi ce vor să îți spună.

Facem mișto de oamenii care au probleme vizibile, de orice tip ar fi ele, îi judecăm (și observ din ce în ce mai des tendința asta la mine, pe care încerc să o educ), dar nu le știm deloc povestea.

Dr. Gabor Maté

Auzisem despre cărțile lui și știam că are cumva focus pe parenting, dar cam atât. E un psiholog ungaro-canadian care a avut o experiență destul de personală cu Holocaustul când era mic și care a lucrat mult cu adicția, trauma și impactul copilăriei asupra individului, printre altele. Are un stil simpatic și te lovesc câteva AHA moments la care poate nu te-ai fi gândit. Adică îți explică informația într-un mod ușor de digerat. Am dat peste documentar super random și l-am văzut în două părți, cred că am și plâns un pic. Și am observat că se traduce o carte la Curtea Veche.

Am văzut câteva păreri și unele zic că e super mișto extra mega, unele zic că e ușor tras de păr. Nu știu cum să mă pronunț față de asta. Mie mi se pare că ar trebui văzut și că fiecare își trage concluziile și ce rezonează cu el, dar ideile sunt bune. Soția lui apare în documentar și zice despre cum și-au vindecat trauma împreună. El a început pe la 40, deci mai există speranță.

Ce e trauma de fapt?

Noi obișnuim să credem că trebuie să fi trecut printr-un eveniment extrem ca să ai o traumă. Că dacă vii dintr-o familie okay și ai avut o copilărie decentă, nu ai motive să te îngrijorezi. Dar noi știm că trauma nu e numai ce se vede la suprafață. Provenim deja din generații care și-au transmis-o tacit, dintr-o mentalitate care a învățat cum să își neglijeze emoțiile. Iar asta nu e vina cuiva.

El spune că în copilărie, bebelușul are nevoie în primul rând de atașament și de autenticitate. Adică să poată să își simtă toată sfera de sentimente. Să nu fie nevoit să și le ascundă pe cele negative (de exemplu, pentru că și-ar supăra părinții) și să știe că e mereu acolo cineva care se întoarce.

Spune că există o școală de parenting care te învață că trebuie să-ți lași copilul să urle singur până se calmează și că ideea asta e greșită – că el își reglează emoțiile cu ajutorul tău și că nu percepe chestiile ca tine, așa că se va simți că e vinovat, trăind cu ideea aceasta interiorizată.

Credințele se formează când suntem mici, de la părinți și din mediul unde stăm. Și familia ar trebui să fie un factor de reziliență, dar uneori nu e. Asta nu înseamnă că au fost incapabili, ci că atât s-a putut atunci. Dar în creierul nostru de copil noi nu putem să procesăm asta, așa că atunci când se întâmplă ceva ne afectează chiar și puțin, iar reacția protectorilor noștri nu este una în care să ne simțim în siguranță toate emoțiile, creștem cu idei greșite. Cum ar fi credința că „Nu meriți”, eventual pentru că asta a rămas impregnată în creierul tău de copil de la ceva minor. Sau că „Nu ești destul de bun”. Și astea îți dau bătăi de cap mai târziu.

Dependența

Adicția e văzută de obicei în două feluri, iar asta am învățat și la mine la master. Ori e o alegere și de asta sunt pedepsiți legal, ori e considerată o boală pentru care iei un tratament. Ideea prezentată în documentar și la care începe să se ajungă este că nimeni nu devine dependent de bine ce e. Adică acolo undeva există un declic dintr-un motiv anume.

În plus, el definește adicția drept ORICE comportament care aduce beneficii short-term și efecte negative on the long run. Adică alcool, pornografie, gambling, gaming, relații, sex, shopping and so on. Adică nu neapărat substanța în sine e ideea, ci mecanismul care umple un gol interior.

Și ideea este că oamenii au o suferință pe care o astupă. E undeva o presiune pe care nu vor să o mai simtă. Așa că încearcă să găsească altceva care să îi distragă de la realitate. De aici ideea lui că trebuie să tratezi trauma, problema în sine ca să tratezi adicția. Această abordare holistică bazată pe integrarea tuturor părților.

Ideea e că nu te învață nimeni cum să îți simți emoțiile în mod sănătos, indiferent de natura lor. Și Freud zicea că „Unexpressed emotions will never die. They are buried alive and will come forth later in an uglier ways.” Reprimarea duce la tulburări și dereglări și așa mai departe. Și poți să ajungi să te pedepsești fără să-ți dai seama, pentru că începi să crezi că ai meritat ce ți s-a întâmplat și să dai vina pe tine.

Reframing și expanding

Ce zice Dr. Gabor Maté e că sinele tău autentic e bun, calm, liniștit și că tu ești sursa de la care pornesc toate. Budiștii zic „Change your thoughts, change your life” și poate că inițial pare o platitudine. Dar ideea din spate, că dacă îți hrănești creierul cum trebuie și începi să conștientizezi anumite patternuri e puternică și te ajută.

Spune la un moment dat și că ai putea să expand yourself from suffering. Adică să crești, chiar dacă acolo undeva la un moment dat ți-a fost făcută o nedreptate la care nu poți să te întorci în timp (bine, există tehnici pshoterapeutice cum e psihodrama, dar asta e altă poveste).

Uite o resursă utilă să înțelegi mai bine aspecte și să get in touch with your feelings: The School Of Life.

Nu zic că spun un adevăr absolut aici. Ci mai mult că poate ar trebui să fim mai atenți la noi și la oamenii din jur și să încercăm să (ne) înțelegem. Am trăncănit aici ce am înțeles eu, cum am rezonat; n-am făcut școală de psihologie și nu mă dau mare deșteaptă. E doar din perspectiva omului care vrea să aprofundeze punctul ăsta de vedere al self-discovery și healing și să dea mai departe.

Povești scurte din primul concediu

Povești din primul concediu

N-am mai scris aici de două luni și ceva și câteodată mi se pare că țin un fel de jurnal online, unde povestesc ce mai fac de parcă ar interesa pe cineva și documentez aici să mă uit și eu la Facebook memories. Dar cum ești și vrei să pari pe internet nu înseamnă neapărat fața adevărată, chiar dacă eu am încercat să joc mereu cartea autenticității. E o linie fină între a fi vulnerabil și a fi dramatic, între a-ți arăta părțile bune și a o da în pozitivitate toxică. În fine, textul acesta nu e despre asta. De fapt nici nu știu exact despre ce e, poate doar un fel de ciorbă. Next.

Despre cum am dus-o pe mama la Brașov

Sau mai bine cum m-a târât ea în vacanță. Pentru că atunci când ești într-un challenging place mentally, contează atât de mult să fie cineva acolo lângă tine care să te ajute să te aduni; chiar dacă asta poate te enervează și persoana aia e mă-ta.

Eu și mama n-am avut împreună călătorii (poate o dată, demult) și ideea de a mă duce undeva în această formulă mă speria la un moment dat. Dar cred că mi-am depășit eu niște bariere. Nu știu, mergeți și voi cu părinții într-un că descoperiți multe, măcar similitudinile dintre voi. Și alte aspecte la care ar trebui să mai lucrați. Și ceva despre copilul interior, poate. M-am bucurat că ea s-a bucurat.

Detox și pauze

Am fost în primele mele două zile de concediu, pentru că nu am mai lucrat niciodată atât de mult timp full time. Eu aveam lunile de vacanță, adică pot spune că aproape trăiam un concediu continuu. Și cred că descopăr echilibrul între lucrat și viață personală. Sau cel puțin încerc.

Nu m-am atins de laptop și de social media patru zile întregi, așa că asta mi-a amintit că pot să îmi implementez și obiceiurile sănătoase dacă mă mobilizez un pic. Să nu-ți pese ce se întâmplă la alții. Să te deconectezi de la alte vieți. Să nu răspunzi imediat. Să pui în aplicare clișeul adevărat despre trăitul în prezent.

Aș putea scrie un articol de travel de parcă am fost în cine știe ce loc, dar cred că e mai mult o listă cu experiențe și constatări. Că oricum am mai fost la Brașov de suficiente ori, chiar dacă inițial aveam o relație complicată cu orașul. Cred că locurile îți comunică ceva despre tine și te ajută să te descoperi într-un fel.

Povești din primul concediu 2
Nu mereu faci poze extra mega și asta e okay.

Prințesa și bobul de mazăre

Ceva ce îmi place mie în mod special e să găsesc cazări mișto la prețuri okay. Adică sunt genul acela de om pe care îl relaxează să se uite pe Booking și Airbnb la locuri care au un element drăguț, ceva mai ieșit din comun. După ce în ultimele două dăți când venisem aici mă cazasem în același loc, am găsit un studio drăguț care e pe Poarta Schei, adică la doi pași de Biserica Neagră. Mă rog, nu mi-am dat seama că dimineața, la 7 cred, când bat clopotele mai mult timp, se aude fix la tine în cameră.

Dar ce mi-a plăcut aici a fost că aveai patul sus, adică urcai pe niște trepte. Am mai stat eu întâmplător în paturi supraetajate prin cămine din care credeam că voi cădea. Dar aici am avut un sentiment de siguranță și răcoare. Am eu fantezii din astea de design, iar aici era totul decorat drăguț vintage rustic. Și aveau și o oglindă mare și balcon. Sau chestiuni irelevante după care mă bazez. Bine, ar fi mers poate niște facilități în plus și niște priveliște, ar acum depinde și ce vrei. Uite aici cazarea drăguță.

Aproape random pe străduțe

Am fost la Biserica Neagră, pe care o mai vizitasem cândva în interior, dar nici acum nu cânta nimeni la orgă. Am mers și la Sinagogă că era fix peste drum de cazare. Și la Biserica Romano Catolică de pe Mureșenilor, unde chiar mi-am luat un pic de liniște și pace, pe lângă doza de decor și atmosferă și oamenii care veneau la slujbă. Cred că îmi place arhitectura bisericilor de tipul acesta și în unele dintre ele găsesc chiar niște calm.

Fix în fața Bisericii Negre, lângă CH9, e un magazin de suvernire handmade, sustenabile and co pe care nu îl mai văzusem. Îl cheamă Inspiratio. Bine, am stat o grămadă să aleg între două agende (în caz că nu aveam destule). Și am găsit o ilustratoare faină: Kürti Andrea

Mie îmi place să mă plimb și așa fără direcție, să mă bucur de străduțe pe cât de mult pot, să mă uit la clădiri și să remarc detalii. Cred că m-am deconectat puțin de la starea asta. Nu mai știu așa mult cum e să fii prezent pe deplin într-un moment și într-un loc. Poate a fost pandemia, poate au fost lecțiile de la Univers. Dar cred că e important să înveți ceva din toate stările tale și să îți permiți să le ai.

De la un timp am ajuns să cred în sincronicități. Așa că atunci când am ajuns pur întâmplător într-o librărie unde nici nu voiam neapărat să intru și m-am uitat la agenda de wellbeing cu mini challenge-uri și vânzătoare mi-a spus că autoarea e tipa de lângă ea cu care vorbește, am luat-o ca pe un semn și o justificare să-mi mai fac un teanc de agende.

Și am mâncat niște ochiuri bavareze cu clătituțe sărate care au fost super bune la Kundera.

Am făcut și acest reel că de la un timp încerc să romatizice my life prin video-uri scurte.

Lecturi de mini vacanță

Am ajuns la zi cu cititul, după o perioadă în care m-am chinuit un pic să am stare. Adică m-am atins de teancul cu cărți neîncepute, adunate din ianuarie încoace.

Să nu râzi :((” de Raluca Feher e cartea care era peste tot la un moment dat și de care probabil ai auzit. M-a lovit un pic, las mai jos câteva citate. Are stilul acela realist și ușor amuzant în același timp, chiar dacă tratează problematici grave. Și dă idei la care ar trebui să reflectăm și noi: trauma transgenerațională și schimbarea mentalității în relație cu părinții. Că fiecare generație vine cu un bagaj care nu e al ei și pe care îl dă mai departe, să se descurce alții. Pentru că nu ne învață nimeni unde și cum se termină cercul toxic și se petrece vindecarea. Și de aceea nu e vina nimănui, dar e responsabilitatea cuiva.

“Pun un picior înaintea celuilalt și îmi pun piedică. Ce rost are să aștepți un obstacol când poți să-ți fii tu obstacol? Nu lăsa pe altul ce poți face tu.”

“… de când m-am născut am avut inima ruptă și d-aia am avut mâinile și picioarele reci, că inima stricată nu putea să pompeze sângele cu atâta forță cât să ajungă până-n picioare.”

“Cuvintele-ciocan te transformă într-un ciocan. Ciocanele bat cuie. Cuiele intră în alți oameni. În cauciucuri, în mingi și în trunchiuri de copaci. De cuiele care au străpuns trunchiuri de copaci, oamenii care au fost găuriți de alte cuie agață funii și spânzură pisici. Cei mai mulți dintre noi sunt ciuruiți de cuiele pe care părinții noștri le-au bătut în noi. Apoi educatoarele și mătușile, bunicile și vecinii, și copiii de la bloc, și oamenii de la televizor.”

Am mai citit și “Să-ți ucizi tatăl” de Amélie Nothomb, o cărticică nu așa sumbră cum pare. Chiar te prinde și are un meaning, dacă reușești să o înțelegi.

În loc de încheiere

Pauze. Respirație. 4 – 7 – 8. Oamenii vin și pleacă și viața are un mod al ei prin care te învață lecția asta, fie că te simți tu pregătit sau nu. Tu te ai pe tine și pacea ta mentală chiar e mai importantă decât orice, cu toate că uneori pare mai greu de lucrat la ea. Se așază toate într-un fel. Atât.

Jurnal de călătorie: am fost să mă regăsesc la Sinaia

am fost să mă regăsesc

Să stai cu tine. Să fii cu tine fără ca asta să te sperie. Să înveți că de la tine începe totul.

Într-o sâmbătă m-am trezit devreme și am plecat în prima călătorie doar cu mine. Poate că titlul sună așa ușor clickbaity, dar ideea e că pentru o persoană cu tendințe anxioase care depindea de oameni ăsta e un big deal.

Mai fusesem singură prin locuri, am încercat mereu să fac chestii cu mine, să ies, să d-astea. Dar mereu în călătorii mă văzusem cu oameni. Așa că mi-am luat această pauză cu tot cu ieșit de pe social media și au rezultat două zile drăguțe și acest jurnal de călătorie.

Bună dimineața, rază de soare

La șapte și puțin dimineața, într-o sâmbătă, cu o oră înainte să plece trenul eram deja la gară. Și ce drăguț a fost să fie liber la Unirii. Mi-am băut cafeluța pe un peron gol și am avut timp să mă holbez la oameni și să îmi imaginez cum funcționau ei în contexte sociale când nu își butonau telefonul și nu simțeau nevoia să pună un instastory la fiecare chestie interesantă pe care au văzut-o. Poate că așa e și cu căștile – merg de obicei cu muzică în urechi, iar în rarele ocazii în care stau fără aud conversații cu felii din astea de viață care te fac să fii un observator mai bun și să iei cu tine un pic din poveștile din jurul tău.

Am ajuns în Sinaia super devreme, așa că voiam să iau și eu un mic dejun civilizat. Știam cât de cât să mă orientez în spațiu și am fost foarte mândră de mine că n-am folosit deloc Maps (asta după ce mai demult m-am rătăcit chiar și așa) și am găsit un loc drăguțel cu muzică mostly în franceză, unde să mănânc și să-mi beau cafeluța turistică.

Ce să vizitezi în Sinaia? (și să nu fie Castelul)

Mie Sinaia (sau Valea Prahovei în general) nu mi se pare cel mai cel loc turistic, dar am venit aici că era aproape și aveam cât de cât ce să fac cât stăteam cu mine.

Așa că am făcut plimbărica de explorator clișeu spre Peleș, în care n-am intrat că era aglomerat și nici n-aveam stare. Dar e suficient de drăguț și de afară.

Spre castel, după nenea care cântă la acordeon, e o mini-cascadă și e un colțișor destul de intim și drăguț de natură.

am fost să mă regăsesc
“Din filmul Nașul” – ce a zis nenea când l-am întrebat dacă mă lasă să-i fac o poză pe film

Am fost la Casino, care se poate vizita și care e foarte mișto. Dacă m-aș pricepe la artă și curente artistice and co, aș putea să o dau deștept. Dar așa pot doar să spun că e frumos și să las niște poze. E mult mai mare și mai bine întreținut decât mă așteptam. Doamna ghid e drăguță și cică poți să faci aici nunți, botezuri, cumetrii. Și există un tunel subteran spre Hotel Palace, care e un pic mai încolo. Și la intrare e o expoziție temporară cu lucrări contemporane, dintre care mi-a atras atenția Svetlana Utto. În mare parte ai vibes de Marele Gatsby pentru vreo jumătate de oră și 10 lei pe intrarea de studenți. Și poți să faci și poze. Ah, și au candelabre și detalii mișto pe pereți și una dintre camere era roooz.

Am fost și la mănăstire, pentru că uneori mă mai apucă. Plus că arhitectura bisericească arată destul de bine la noi. Și nu e despre religie, e despre faith în orice formă. Și locurile astea, uneori, îți dau un fel de liniște și pace. Sau măcar te ajută un pic să te regăsești.

am fost să mă regăsesc

Viața la hotel

Mie mereu mi-a plăcut să caut cazări și să casc ochii pe Booking sau Airbnb. Și să găsesc locuri mișto low budget. M-am cazat la Rina Cerbul care se pare că e în renovare sau ceva, așa că te mută la Hotel Rina Sinaia. Frumix, drăguț cu balcon, putea să fie un pic mai curat, dar per total chiar a fost drăguț. Nu cred că m-am mai cazat la hotel că de obicei stăteam în pensiuni sau apartamente. Așa că atmosfera primitoare și aproape fancy mi-a plăcut. Ar fi cazul să zic că nu știam că dacă ai cartelă nu trebuie să mai încui pe interior că n-ai cum? Sau un alt episod din #MyDubai pe care îl descopăr.

Poveste scurtă despre cum am comandat pentru prima dată prin room service și am vărsat sosul de pizza. După rutina drăguță de self-care și stat în halat, n-am estimat prea bine distanța dintre perete și cutia de pizza când am înschis ușa. Și cine și de ce naiba pune sosul deasupra cutiei, așa, simplu? Așa că a căzut. Pe covor. Și pe piciorul meu. Dar hei, cine ar mai fi avut această istorisire despre cum s-a chinuit să șteargă petele roșii de peste tot și chiar a reușit?

Poveste și mai scurtă despre cum m-am îmbrăcat de parcă venea marele frig, am greșit vremea ca să constat că e cald și să mă car cu hainele la mine. Și n-aveam decât o geantă, așa că am făcut o scurtă călătorie de căutat o sacoșică civilizată în care să-mi pun restul de bagaj, în timp ce înjuram în gând căldura și aglomerația și faptul că nu găseam o amărâtă de sacoșă de pânză nicăieri. Așa că mi-am luat de la Carrefour una din aia semi frigorifică, cu un pattern deosebit de floricele, top fashion. Apoi mi-am luat o cafea de la 5 To Go din care am și vărsat, dar măcar tricoul meu de la @badjubbies a scăpat. Că după am ajuns în București în bocanci la 30 de grade e o altă poveste.

am fost să mă regăsesc
Mai fac niște spam pe Instagram

Lecția autonomiei

Să nu depinzi de oameni sau de locuri. Mai ușor pentru unii, mai greu pentru alții. Lecția autonomiei, a independenței și a ruperii de cineva sau de ceva se învață treptat. Nu zic că sunt super adunată sau că sunt în măsură să dau sfaturi. Zic doar că e bine să te conectezi cu tine, să încerci să ieși din zona de confort și să te împrietenești cât mai mult cu tine. Că atunci când simți că nu mai poți și ai nevoie de motivația să te dai jos din pat și să faci ceva cu viața ta, nu contează câți oameni sunt acolo. Că numai tu poți să te salvezi pe tine.

Și treaba aia cu “you need to start romanticizing your life” e reală. Trebuie să îți placă de tine și de viața ta și poți să schimbi atâtea cu baby steps. De la obiceiuri mici, până la chestii mai mari. De asta e important să te cunoști, să te asculți, să-ți dai timp și pauze. Să respiri și să fii acolo pentru tine, să te iei în brațe și să hoinărești pe străduțe fără sens. Chiar și atunci când undeva în creierul tău un pitic ascuns care vrea doar să te protejeze strică “pericol” care e de fapt doar imaginar. Să fii versiunea ta mai bună, măcar un pic mai mult decât ieri. Și ar trebui să destigmatizăm treaba asta că e lonely să stai cu tine. Nu, e bine și indicat să o faci.

Textul ăsta n-a fost despre cum m-am dus în vreun loc fancy și am făcut ceva extra special. Dar a fost o bucată reală de viață, în care am încercat să dezvolt o relație mai bună cu mine. Și de acolo cred că trebuie să începem.

Cum am dat fail la primul job (și ce am învățat)

primul job

Sau cum m-au dat afară de la primul job după vreo săptămână. Mie-mi place să zic că mi-am dat demisia.

Acum vreo doi ani am fost pentru prima dată angajată (și-am avut contract de muncă pentru cele aproximativ 10 zile cât am stat acolo), iar această poveste minunată care n-a văzut lumina CV-ului meu poate ajută pe cineva să aibă grijă și să știe ce să ia în calcul în mixul facultate – job part-time – viață.

Era o primăvară frumoasă, soarele strălucea, floricelele roz de pe terasa de la Mate apăreau liniștite în pozele de pe Instagram, viața din anul doi de facultate era aproape bună. Adică atunci când eram mai mică și știam că am potențial și skill-uri nedezvoltate, chiar dacă nu știam să fac prea multe.

La vremea aceea, experiența mea în carieră era destul de redusă. Mai fusesem în internshipuri și chestii din astea înainte, dar nu mai avusesem contract de muncă and co, chiar dacă primisem și bani cândva. Dar na, așa ești la început, atunci când freci mailul și primești vreo 2 răspunsuri din zece, în cazurile fericite.

Așa că inaugurez categoria asta de CARIERĂ, unde probabil voi tot spune povestioare cu sfaturi nesolicitate, pentru că poate ajută pe cineva. Sau nu, dar aia e, atât s-a putut. Aș fi vrut să citesc și eu undeva astea cândva, cred – adică măcar să te pregătească cineva pentru piața muncii, dar asta e altă poveste.

Ai greșit jobul, fata mea

Când eram mai tânără și mai lipsită de cunoștințe (adică nu acum mult timp, aproape doi ani), am fost fundraiser la un ONG. Știi oamenii ăia care se plimbă cu un dosar în mână și te acostează pe stradă, iar tu ori te faci că nu îi vezi, ori te uiți pe telefon, ori îi privești urât? Bine, poate nu chiar așa, dar ai înțeles ideea. Been there, done that.

Eu voiam să lucrez în publicitate, dar eram în anul doi de facultate și nu era momentul, nu găsisem ceva. De fapt, mint. Am plecat dintr-un internship mișto unde am câștigat primul meu salariu și unde am avut șefi mișto, pentru că eram mică și nu știam să mă integrez și să comunic. Dar aia e încă o poveste. 

Așa că uite-mă pe mine, cu un clipboard în mână, încercând să conving străinii de pe stradă să doneze pentru o cauză. Care era bună, nu aia era problema. Dar cred că nu mi-a plăcut din prima zi. Nici ce făceam, nici faptul că  trebuia să mă plimb de colo-colo, nici colectivul. Știu că la un moment dat cineva a zis să facem salutul “hip-hip-ura”. Pls no.

Short story

Îmi amintesc cum eram îmbrăcată ca o prințesă. Și venisem de la facultate să abordez oamenii în pasaj la Universitate și să mă milogesc să doneze. Nu zic că e ceva greșit în asta, absolut orice meserie ar trebui respectată. Doar că nu se potrivea cu mine și nici nu cred, sincer, că genul ăsta de abordare aduce donații. Adică nu zic că am experiență în asta și nu îmi dau prea avizat cu părerea, dar mi se par mult mai bune SMS-urile, chestiile online, campaniile bine gândite. Dar acum nu zic că dețin adevărul absolut și deviez de la idee. Îmi amintesc când a plouat și atunci când m-am dus la interviu. Semne. Sau când am făcut exerciții de abordare pe stradă cu poezia învățată. Mi se pare super trist că ONG-urile care chiar fac ceva au nevoie de finanțare și fiecare bănuț contează, încât trebuie să se comporte așa.

După ce mi-am dat seama că nu e de mine și nu mor de foame dacă nu fac niște bani în plus, m-am dus să-mi dau demisia. Dar se pare că la asta am fost pe aceeași lungime de undă, pentru că m-au chemat și ei. Și m-au numit cel mai prost angajat din istoria lor și cu asta cred că sunt de acord, mulțumesc. Iar de atunci mi-am schimbat un pic perspectiva și am rămas cu câteva lecții despre carieră.

Ce am învățat

Că dacă te duci doar după bani se simte

Planul meu în această poveste era să fac bani, eventual destul de repede și fără o mare chinuială. Și la promoții nu m-am dus (pentru cei care nu știu ce e aia, înseamnă promoter, adică de obicei fetele drăguțe din supermarket care îți dau să guști ceva, you know). Așa că am făcut ce ar face, probabil, orice student și am căutat pe Google ceva, orice. Și am dat de treaba asta unde erai plătit pe ore și aveai program somehow flexibil. 

Că trebuie să-ți placă

Mereu am fost de părere că trebuie să faci ce vrei. Și lumea îmi zicea că faci compromisuri, bla bla, că nu e mereu cum vrei tu și așa mai departe. Așa cum am zis că un job care mă pune să mă îmbrac cumva nu e pentru mine. Da, cred că trebuie să fii flexibil, dar deep, at your core, să îți placă.

Și să găsești o cauza dincolo de ce faci

Why-ul, cum îi zice Simon Sinek. Adică da, lucrezi să faci bani și să poți să ai viața pe care o vrei. Și să te simți împlinit și apreciat, că uite ce mare artist/creativ/revoluționar ești tu. Dar mai departe de asta, munca ta trebuie să aducă o schimbare cumva în lume. Un om să fie influențat în bine. Să miști acolo ceva, orice, cât de mic.

Că mai bine investești timpul în a face ceva cu tine sau a-ți dezvolta un skill

Mai ales când ești la facultate. Da, dacă vrei să lucrezi și asta simți sau ai nevoie, go for it. Din practică am învățat mult mai mult decât am învățat actually la școală. Dar ai atâta timp să muncești după și nu ar trebui să fie atâta grabă încât să iei tot ce prinzi. Chiar dacă așa e de obicei la început, când n-avem experiență și timp să o acumulăm.

Pe mine mă speria ideea de a fi too much la job, pentru că am stat cu oameni care nu mai aveau timp de nimic și erau mult prea obosiți. Și nici nu le plăcea. Și am trăit cumva cu frica asta interiorizată care nu e a mea, dar care îmi dă din când în când triggere care se traduce prin procrastinare sau time management mai prost uneori. Dar cred că învățăm cu toții treptat cum să echilibrăm cariera cu viața personală și binelele psihic. Și asta e perfect în regulă.

Că-mi place flexibilitatea. Aș lucra pe teren doar dacă ar fi ceva mega wow. În rest sunt bine cu laptopul meu.

Că e bine să-ți expui părerile și să te integrezi într-o echipă, chiar dacă îți place să lucrezi on your own. Și vei găsi oamenii potriviți.

Junior la început de carieră

Probabil premisa mea era să fac facultate și să mă ocup de asta ca să nu mă aglomerez. Când ești student e greu să găsești program flexibil, mai ales pe vremea când work from home sau school from home nu existau. Și e greu să găsești ceva ca lumea când nu ai experiență – pe care n-ai cum să o faci – acest cerc vicios. Că nu prea te iau oameni să te crească.

Azi lucrez în publicitate de trei luni și mă bucur că am găsit un loc, un moment și timpul să fac asta. Pentru că am învățat atâtea în lunile astea și când oamenii au încredere în tine ai și tu mai multă. Sau invers. Sau ambele.

Sănătatea psihică: mituri, vindecare și pauze

Sănătatea psihică

Când spui sănătate psihică sună așa, cumva utopic. 

Oamenii sunt poziționați diferit – ori problemele psiho-emoționale nu există, ori ești nebun, ori ai nevoie de atenție, ori “pe vremea mea”.  Și asta e o reacție cumva normală de la o societate pe care nu a învățat-o nimeni cum cum să simtă sănătos, cum să plângă benefic, cum să fie vulnerabilă. Bine, există și cele câteva situații fericite, unde lumea vede importanța topicului. Dar noi suntem cei care încearcă să se înțeleagă mai bine. Urmărim pagini de mental health pe Instagram, ne uităm la Ted Talks, citim cărți, punem citate și remindere și încercăm să #selfcare, chiar dacă uneori nu știm clar cum. 

Pauze și memorie

Ultimele săptămâni au fost destul de complicate pentru psihicul meu și nici nu știu clar de ce, dar mi-am dat timp să mă înțeleg. Poate trauma colectivă a declanșat mai multă anxietate ca de obicei, pentru că acum un an a fost ultima zi normală și nici măcar nu știam. Dar am învățat să trăim și cu incertitudinea, ne-a crescut și toleranța la frustrare. Îmi amintesc ziua aia când m-am dus la ai mei și habar n-aveam de nimic, dar pot să văd ce diferență face un an. Corpul are o memorie a lui și își amintește unele momente înaintea ta.

Dar mi-am promis mie să arăt și partea asta vulnerabilă online, nu la modul de victimă, ci la modul de autenticitate. Că suntem oameni și nimic nu e linear, avem și perioade mai proaste în care învățăm. Și e și ăsta un echilibru, să te întorci la tine și să vezi la ce trebuie să mai lucrezi. Și înveți, repari, evoluezi.

Mi-am dat seama că e în regulă să îți accepți sentimentele și că asta nu înseamnă o permanență. a lor. Și am înțeles că e mai bine să treci prin chestii, nu peste ele de parcă nu s-au întâmplat și nu te-au afectat. Pentru că asta e healthy și e semn de strong babe. 

Uneori e bine să te menajezi. Când te simți rău fizic îți iei o zi de pauză, de ce să nu faci asta și când psihic ești mai low? Noi nu știm că și asta e okay. Nu ne permitem să luăm pauze de făcut nimic, pentru că măsurăm productivitatea în câte liniuțe am tăiat de pe To Do List. Dar n-ai cum să te aștepți să dai randmanent când nu mai ai baterie. Că suntem umani, gen.

Și nimeni nu ne învață treaba asta. Că e okay să nu fii okay uneori. Și asta nu înseamnă că emani negativ și primești negativ, însemnă că accepți o stare trecătoare și că știi, deep down, că va fi mai bine.

Healing

Vindecarea nu e ceva brusc. Nu se întâmplă peste noapte, bătând din palme. Și nici nu înseamnă că am trecut toți printr-o traumă majoră. Dar asta nu ne face cu nimic mai puțin demni. Să găsești un echilibru în viață. Să fii bine cu tine și să te integrezi în adulthood. Să faci switch între job, viață sentimentală și socială sunt aspecte pe care nu ni le predă nimeni.

Și nici nu e un proces cu floricele și sclipici mereu. Pentru că trebuie să te uiți sincer la tine. Să îți asumi responsabilitate, să te înțelegi, să îți iei niște triggere și să desfaci răni mai vechi ca să poți să vindeci pe bune. Că noi știm bine să ascundem sub preș și să fim uimiți când se împrăștie tot rahatul.

Schimbarea poate părea uneori că nu e. Eu mă frustrez câteodată când văd că încă am anumite reacții, că mă lupt câteodată cu aceleași chestii. Dar îmi amintesc că e normal, că suntem oameni, că nu mai ești cum erai și faci mereu progrese și asta înseamnă ceva. Că uneori e mai vizibil, alteori nu.

Și poate că tot ce contează e că înveți. Când crezi că nu mai poți, mai poți puțin. Sau – nimic nu e așa rău cum pare. Am învățat asta în ultimul an, când mi-am dat de pereți cu inima și creierul și am descoperit că pot. Să ajungi să râzi de tine și de cum erai.

Ideea că nu doar tu treci prin asta. Dacă te gândești puțin, sigur există cel puțin un om undeva pe Planeta asta care are o problemă similară cu a ta, more or less.

Mituri destigmatizate

Ne place să credem că vine cineva și ne repară, iar asta ți-o spun toate clișeele cu sirop. Da, ar fi frumos să vină cineva și să te facă bine și să fie așa de vis. Dar adevărul e că nu se poate și nu funcționează chiar așa. Nu e responsabilitatea nimănui să te vindece pe tine și, sincer, nici nu poate. Poate să fie acolo lângă tine, să hold your hand while you fix yourself, dar nu e soluția tuturor problemelor tale. Am mai zis-o și probabil o voi mai scrie. Pentru că am fost în ipostaza fetei care își aștepta prințul pe cal alb, dar eram de fapt la două extreme – am nevoie de tine de nu mai pot sau n-am deloc, ceea ce făcea intimitatea ciudată. Pentru că eram, la bază, doar speriată și simțeam că nu merit, de aici autosabotarea și codependența.

Credințele noastre limitative se traduc în tot ce facem, chiar dacă nu înțelegem mereu.

Nu trebuie să fii super adunat ca să poți să fii bine și să faci chestii mișto. Pentru că asta vine cu timpul, e ceva la care lucrezi.

Psihosomatozarea e reală. Și există o conexiune între emoțional, psihic și corp pe care poate nu o înțelegem. Adică poți să te simți rău și să nu înțelegi de ce, dar să ai niște blocaje acolo, adunate undeva.

Și nu, dacă vorbești despre chestiile astea nu ceri atenție, nu ești drama queen and so on.

Nu știu dacă are sens și pentru altcineva ce am scris eu aici, dar am simțit să. De asta o tot dau cu sănătatea psihică peste tot, că e importantă și avem idei preconcepute de multe ori. Că la alții e mai bine, că e greu, că nu se poate. Și chiar putem să fim bine, să fim fericiți. Și, poate ce contează cel mai mult, merităm toate astea. Toată iubirea și fericirea din lume.

Love, B.

femeile din neamul tău aveau gura mare și încăpățânare

femeile din neamul tău

Poveștile astea nu sunt despre mine și totuși sunt cumva impregnate în ceea ce reprezint azi. Moștenirea asta pe care ți-au lăsat-o oamenii de dinaintea ta te influențează uneori fără să îți dai seama. Și poate tu ești cea care se vindecă pentru toată lumea. 

“Every woman who heals herself helps heal all the women who came before her, and all those who come after her.”

Mama avea aproape 28 de ani când m-a născut pe mine, într-o iarnă mocirloasă și-am apărut eu acum 22 de ani ca o rază de soare. Și, pentru mulți din generația mea, părinții nu erau neapărat pregătiți emoțional. Că aveau și ei traumele lor. Că nu i-a învățat nimeni.

Bunică-mea a plecat din munți, a făcut o casă, copii, a muncit toată viața ei și a fost cumva o femeie independentă. Văduvă cu mult înainte să vin eu pe lume, toate amintirile mele despre ea sunt cu ea fiind o femeie care își are de grijă singură, un fel de prințesă războinică.

Mergeam la ea de Crăciun și de Paște sau vara și nu stăteam prea mult acolo. Bunică-mea nu a avut televizor cu cablu o lungă perioadă, și de asta prindea doar TVR și mie nu îmi plăcea, pentru că eram mică și nu înțelegeam prea multe. Și se uita la seriale coreene. Și la fotbal.

Ajungi la o vârstă în care chiar îți pare rău că nu mai ai bunici, pentru că nu știai să apreciezi asta la momentul respectiv. 

iubire și strămoși

Am vorbit cândva cu ea despre iubire. Despre idila pe care o începuse cu un băiat din sat, dar care i-a trimis scrisoare din armată unei alte femei. Despre cum și-a cunoscut soțul la o petrecere în munți, într-un sat vecin. Și un an mai târziu s-au căsătorit, au avut o casă ridicată cu mâinile lor și un copil. Povestea asta de iubire mi-a spus-o într-o vacanță de Paște, în bucătăria mică cu pereți albaștri și scaune verzi unde dormea ea aproape mereu. Despre infidelitatea tolerată și despre cum s-a păruit cu o altă femeie pentru bărbatul pe care îl iubea. Și pe care l-a iertat, alături de care a avut trei copii și o viață destul de fericită, cred.

rădăcini

Străbunică-mea a fost, probabil, prima care a plecat din munți. Nu știu decât frânturi din viața ei, pe care nici măcar nu sunt sigură că le-am înțeles bine. Am văzut toată copilăria portretul ei atârnat în camera de la mijloc, poza aceea clasică de nuntă în care era cu soțul ei și avea pe cap un batic. Sau basma. Așa era și bunică-mea în poza ei de nuntă, în curtea casei. 

Știu doar că a plecat de la munte și a lăsat-o pe bunică-mea, copil atunci, să aibă grijă de ceilalți copii ai ei, de parcă era o datorie. Poate că și-a ascultat inima. Poate că a vrut mai mult de la viață.

Nu știu nici cum erau ele. Știu doar că bunică-mea se mai enerva. Că mama se mai enerva. Că eu mă mai enervez. Știu că am niște trăsături de aici.

A început să mă pasioneze transgeneraționalul când mi-am dat seama că multe tipare de comportament nu sunt ale mele. Să înveți să accepți și în același timp să nu dai vina pe nimeni e un semn de maturitate. Fiecare a făcut ce a putut la momentul respectiv. 

transgenerațional

Vara trecută am stat mai mult timp la țară la casa bunicii, sau “mămăița” cum îi ziceam eu, decât în probabil toată viața mea de adult. A fost o perioadă furtunoasă pentru mine, cu constatări și trăiri intense, dar locul acela pare că are, cumva, o energie vindecătoare. Cu țesături pe pereți, femeile dinaintea mea aveau o dexteritate care mie îmi lipsește. 

Nu știu multe despre ele. Mi-ar plăcea să pun cap la cap bucăți de poveste în loc să mi le imaginez.

Nu știu ce a fost în sufletul lor și nici demonii cu care s-au luptat. Sau sacrificiile pe care au fost nevoite să le facă. Știu doar că n-au avut acces la sănătatea lor emoțională, că nu le-a învățat nimeni cum să se accepte și să se iubească. Cum să fie niște mame bune și să rămână în același timp femei care trăiesc și pentru ele. 

femeile din neamul tău se descurcau singure

aveau gura mare și încăpățânare, își ascultau instinctul

femeile din neamul tău au crescut și s-au vindecat

“Sper că vei ieși în lume și că vei lăsa poveștile, care sunt de fapt viața, să ți se întâmple, și că vei lucra cu aceste povești. Să le umezești cu sângele tău și cu lacrimile tale, cu râsul tău, până când vor înflori, până când tu însăți vei înflori.” – “Femei care aleargă cu lupii”, Clarissa Pinkola Estes

jurnal de poezie

jurnal de poezie

Jurnal de poezie. Ieri a fost Ziua Scriitorilor. Și eu sunt recunoscătoare că pot să fac terapie printre rânduri – acest act intim de dezbrăcare în cuvinte pe care nu le înțelege aproape nimeni și nici nu contează.

Mereu ai vrut bine pentru toată lumea

chiar și când erai în război cu tine

uite cum ne transformăm

și râdem când ne uităm la cine eram

cum disimulai în online era altceva

mereu ți-a păsat

nu e ca și cum te trezești într-o dimineață

și spui fuck it

adică spui și asta

dar deep down ai o forță

nu te-a omorât

*

Azi nu mai ții doliu după

cine ai fost

ai mai zis-o

o mai spui să ți-o repeți ție

ți-o pui pe post-it-uri 

te mai uiți peste ele

ți-o impregnezi pe creier

stăteai la etaj și priveai lumea

prin ochi de copil speriat

de ce ți-ar fi dor de asta

ce a fost a fost

ce vine e mereu mai bun

și nici măcar nu arunci cu vina

știi că suferința a fost necesară

dar nu te mai afunzi în ea

nu-ți mai faci haine din ea

nu te mai îmbraci în ea 

ca într-un cocon de siguranță

*

trecutul e mort – îmi zic –

și nu mai contează acum

prețuiește și învață din ce a fost

știi și tu că tot ce vine e mai bun

Dar uneori te mai lovește nostalgia

știi, când romantizezi că doare

atunci când chiar durea

cui îi mai pasă acum?

take your broken heart

make it into art

a fost motto-ul tău mai demult

și asta a făcut să pară că

nimic nu te afectează

că liniile de pe piele 

nu mai sunt niște semne

de bună purtare.

Corpul are o memorie a lui

își amintește zilele înaintea ta

îți dă semne de slow down

ține în el tot ce trebuie dat afară

e carcasa ta 

și are grijă de tine necondiționat

poate așa ai învățat de fapt să iubești

mulțumești tuturor

că te-au învățat

că te-au acceptat

că și-au lăsat o pată acolo în tine

pe care n-o mai ștergi cu nimic

că nu mai scrii poezie tristă

și ai devenit altcineva

mă uit pe geam și oamenii zâmbesc

soarele mângâie grădina botanică

de pe birou

dacă mă uit la umbra mea pot să văd

pe ascuns

următorii ani din viață

și să spun că magia există

amintirile rămân

dar viitorul nu ne mai sperie

nu știu ce vreau să zic cu astea, 

dar să scrii terapeutic e o formă de scăpare

respir

*

copiii răniți ajung să rănească

pe ei și pe alții

de ce nu ne-a învățat nimeni cum să facem?

aia e acum

trebuie să stai cu sentimentele tale, 

nu să le ascunzi

asta nu te face mai puțin

din contră 

*

când n-aveam suficientă încredere în mine

și credeam că totul e un atac la persoană

sau o formă a lipsei de iubire

și greșeam

trădare

uneori ai nevoie să te descarci

să renunți la gunoiul vechi

să cureți

să dai cu dezinfectant

să deschizi larg ferestrele 

să intre aer curat

să fii tu curată

ai nevoie să simți haosul ăsta

ca să poți să te detașezi de el

*

că doar eu știu cum a fost pe bune

și poți să intuiești, 

dar nu ai fost aici

dacă-mi pui mâna pe inimă simți

cum am învățat să respir mai bine.

Martie în recomandări: între astenie și extaz

Martie în recomandări

Martie în recomandări sau ceva pe acolo.

Bună dimi la primăvară, acest anotimp care îți arată că lumea poate să-și revină și să o ia de la zero. Sau niște optimism cu lalele roz și cafea. Și faptul că 1 Martie pică lunea e așa satisfying pentru OCD.

Articolul ăsta e mai mult o ciorbă dezlânată, un fel de newsletter sau listă. Că nu simt mereu să scriu adunat, documentat sau poveste și asta este perfect în regulă.

Zâna Zânelor

Cred că mi-a plăcut mereu ideea de mărțișor, una dintre tradițiile mișto. Vă amintiți și voi cum era să primești mărțișoare la școală? Ce mi-a rămas mie în cap drept amuzant e un moment în care primisem o brățară de la crush-ul meu (care abia știa că exist) prin liceu pe care n-am mai dat-o jos de la mână până când am pierdut-o. La fel ca pe sentimentele de adolescentă care credea că aia e îndrăgosteală.

Cele două mărțișoare mi-nu-na-te din poză sunt luate de la Târgul de la Muzeul Țăranului Român, unde am dat o fugă sâmbătă înainte să închidă și să vină ploaia. Și sunt făcute din hârtie reciclată. Sau azi ești tânăr, mâine îți dai seama că mai bine dai puțin mai mult pe ceva handmade decât să iei o chinezărie plasticoasă.

Și da, știu că Zâna Zânelor e nume de manea, că nu suntem mereu top cultură. De fapt constat din ce în ce mai des că trebuie să ne acceptăm dualitatea. Umbra, cum îi zicea Jung. Și că nu e absolut nimic rău în asta. Poți să faci două activități din registre diferite și să nu te definească niciuna în sens negativ. You do you, who can judge.

Listă să-ți combați astenia

Mie nu-mi plăcea prea tare primăvara. Cred. Poate e de la maturizare sau de la trauma din martie trecut, dar anul ăsta m-au lovit așa o nostalgie și un mic boost de serotonină de la soare, apus și lumină afară până mai târziu. Aștept pomii înfloriți (în izolare mi-am amintit că nu pot să mai văd floricelele roz de pe balconul de la Facultatea de Mate decât dacă mă duc acolo în vizită; sau ceva din viața pre-pandemică la care nu credeai că te vei gândi).

Am făcut o listă de recomandări nesolicitate

Ieși afară și plimbă-te. Zilnic. Probabil am mai zis asta, dar din vară mi-am dezvoltat acest obicei să ies să merg de nebună pe străzi. Îți iei porția de aer curat (mă rog, poluat un pic) și dacă ai noroc prinzi și niște soare. Uneori n-am timp să ies ziua, dar măcar la 8 seara sunt mulți oameni care își plimbă câinii.

Bea apă. Asta e relativ nouă la mine, dar îmi iau un pahar de apă lângă birou și îl tot umplu. Eventual ia și niște vitamine că acum vine astenia cu alegiile ei și stările emoționale mixte.

Citește. Eu acum citesc “Designing your life” de Bill Burnett și Dave Evans care chiar nu e o platitudine cum sună – și îți clarifică niște dileme de carieră, mai ales dacă ești la început de drum ca mine. Sau “Regândirea infidelității” de Esther Perel, să înțelegi mai bine relațiile. Sau “Libertate “de Jonathan Franzen pentru niște ficțiune deep cu familie, regăsire de sine și iubire. Poate scriu și niște recenzii despre ele într-o zi dacă e.

Fă ceva nou. Găsește-ți un hobby. Poate vrei să pictezi și îți dai seama că te relaxează. Sau vrei un side hustle din care mai faci niște bani.

Documentează-ți viața. Scrie despre ce trăiești. Ține un jurnal de vise.

Scrie o listă de chestii pentru care ești recunoscător.

Fă-ți poze. Serios. Pe lângă faptul că poți să îți vezi peste un timp evoluția, poți să-ți crești nivelul de încredere în sine.

new chapter

Anul trecut pe vremea asta începusem să îmi scriu licența care părea cea mai mare problemă din viața mea. Apoi pandemia ne-a închis vreo trei luni în casă și a trebuit să reflectez la cine sunt și ce fac și să mă schimb. Azi sunt în acest work from home, fac facultate, am planuri și am o relație mai bună cu mine. Și înțeleg mai multe. Și toate astea sunt un proces.

Nu știu clar care e ideea de aici, probabil că poți mereu să o iei de la început. Că mereu poți să reset, restart, recharge. Că oricât de instabil ar părea un moment, trece.