Beatrice

Acum o lună și ceva mi-am luat o săptămână de concediu să frec menta și să mă uit la pereți. Asta ar fi descrierea colocvială. Altfel spus, am avut niște liber, pentru că cred în pauze și în nevoia asta de făcut nimic pentru a ne reîncărca.

Despre pauze

Nu știu despre ceilalți oameni, dar eu am multe momente în care creierul mi-o ia pe câmpii. Lipsa de concentrare, procrastinarea și anxietatea se iau frumos de mână și fac un cerc vicios. Dar lucrez în fiecare zi la diminuarea acestor tendințe. Am un job full time deja de vreo nouă luni, cea mai îndelungată perioadă pentru mine. Îmi place, am flexibilitate, pot să stau în pijămăluțe și să îmi organizez timpul. Mai adăugăm niște master, o pandemie lungă și alte aspecte de procesat.

Atunci când ajungi într-o fază în care te simți secat de energie, poate cel mai bine ar fi să check with yourself și să vezi de ce ai nevoie. Și, de cele mai multe ori, să pui stop un pic pe tot e cea mai bună decizie. Că nu arde și dacă tragi de tine când ești aproape varză nu o să te faci miraculos să dai randament.

Mereu am vorbit despre nevoia pauzelor, chiar dacă poate uneori nu aplic tot ce scriu. Cel puțin nu așa cum ar trebui. Dar e okay, mă accept așa și știu că totul e un proces și schimbarea nu e ceva ce se întâmplă pur și simplu. Tiparele astea pe care le ai pe care s-au fundamentat mecanismele de autoapărare și sabotare (alea care te fac să ai comportamente care nu îți plac) nu se înlocuiesc cu o rutină cu obiceiuri pozitive așa, brusc. De asta am răbdare cu mine.

Când dai în prostie scroll pe social media la chestii neimportante pe care eventual le-ai mai văzut deja și îți iei telefonul în mână de șapte ori, pentru că nu poți să te concentrezi pe un singur ceva, îți dai seama că e o problemă acolo. Mi-ar plăcea să spun că o pauză a rezolvat asta, dar nu. Relația mea cu social media e una de love and hate. Îmi plac părțile ei pozitive și nu pot să le contest. Adică acea componentă educativă, de jurnal online, de loc care m-a ajutat să cunosc oameni prin scris.

Dar, pe lângă ideea asta de FOMO și de comparație, intervine și nevoia de dopamină din ceva nou. Studiez adicții, deci știu că dependența asta de online provine dintr-un issue mai profund. Să vrei să fii văzut, înțeles, să ai un loc. În fine, să te rupi puțin de tot ce faci și nu îți place bine poate să îți activeze alte circuite din creier, cică.

Am fost la mama și am stat cu pisica

Atunci când am zis că îmi propun să nu fac nimic, am vorbit serios. Pentru că nu aveam energie ca să organizez ceva, orice, am zis că cel mai bine e să mă duc la ai mei, unde să nu îmi pese pentru un timp. Nu zic că am reușit să mă detașez, dar am putut să fac câteva ceva care mi-a făcut bine. De exemplu, să nu stau pe social media o săptămână și ceva, să reduc timpul petrecut pe telefon și să nu mă ating deloc de laptop (pe care chiar l-am lăsat acasă).

Am dormit și am ajuns să mă simt odihnită. M-am jucat cu pisicile, am stat cu ai mei, am făcut o plăcintă de mere aproape fail, am turnat pentru prima dată lumânări parfumate. Am citit „Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău” de Fredrik Backman, acest autor pe care l-am descoperit recent și care scrie un fel de povestioare reconfortante pentru adulți:

„- E o superputere bună să poți să schimbi amintirile, recunoaște Elsa.

Bunica dă din umeri.

– Dacă nu poți să scapi de alea rele, măcar să-ndeși acolo cât mai multe bunicele.”

„Oamenii trebuie să-și spună poveștile, Elsa. Altfel, se sufocă.”

Am respirat și am făcut pași ca să mă adun. Să ieși din rutină un pic te ajută să îți pui gândurile cât de cât în ordine. Să ajungi la constatări, să privești părți din tine care nu te mai sperie la fel de tare. Poate nu e o soluție universală, pentru că funcționăm cu toții diferit. Dar să îți faci timp să te uiți la tine și să te întrebi de ce ai nevoie. Nu să te neglijezi și să-ți zici că mai poți și așa. Că mintea noastră e o unealtă minunată dacă avem grijă de ea. Să-ți iei câteva minute în fiecare zi să te observi, să te analizezi. Să respiri, să scrii și să vezi ce te apasă nu e un moft, e ceva necesar.

Bine, poate nimic nu înseamnă chiar nimic

Știi, poate când nu-ți mai găsești entuziasm pentru chestii care îți plăceau, nu are legătură cu faptul că nu îți mai plac cu adevărat. Ci cu starea ta care e pe low. Că nu ai energie nelimitată dacă o consumi cu lucruri care nu contează. Și productivitatea arată diferit în funcție de zile, iar asta e perfect în regulă. Așa că mai bine ai grijă de tine și încearci să ai în jur ceva ce îți schimbă starea. Flori, o cană colorată, un om, o agendă care îți aduce acolo un 1% de optimism. Nu toate schimbările astea bune trebuie să fie grandioase. Poate uneori meditezi, scrii scrisori imaginare și termini un to do list. Alteori plângi terapeutic și îți aranjezi spațiul unde lucrezi și toate astea au un impact, chiar dacă nu pare.

Am momente în care mă frustrează că nu pot să îmi găsesc motivația și resursele să fac destul. Chiar dacă oamenii din jur îmi spun că li se pare că fac o grămadă de chestii. Îmi dau seama că asta vine de la criticul meu interior, de la faptul că încă sunt într-un proces de a învăța să mă apreciez așa cum trebuie. Dar constat că am energie împrăștiată în șapte părți. Așa că e și normal să nu îmi ajungă pentru ce îmi propun. Eu și când zic că nu fac nimic de fapt mă gândesc la liste și listuțe cu ce voi face sau aș putea să fac. Ține de cum îți educi creierul, cred.

Și știu că nu sunt singurul om în această situație. Și cred că asta ne ajută cumva. Să știm că undeva acolo sigur mai e cineva care trece prin ceva similar. Și nu renunță, găsește modalități de coping. Avem impresia asta că suntem așa singuri cu problemele și dilemele noastre, că poate ne afundăm așa tare și uităm că sunt de fapt niște sfere care ne ating pe toți.

Și că sentimentele astea își fac culcuș în fiecare dintre noi, dar nu toți le lăsăm să iasă. Unii le dau o pernă colorată, o pătură pufoasă și le permit să stea cât au nevoie, să se joace, să alerge în toate părțile până obosesc și nu mai e nevoie să se manifeste. Alții le îneacă, toarnă peste ele diverse, le pun pernele peste față și le strâng de gât, încercând să le sufoce. Dar emoțiile cer să fie simțite, altfel te bântuie. Și e mai plăcut să stai cu ele la cafea când încă sunt vii, sincer. Chiar dacă poate nu pare scenariul cel mai plăcut.

Nu ești într-o competiție cu alți oameni, ci doar cu tine.

O tot dăm pe Internet despre cum să fii bine cu tine e esențial – ca să fii așa și cu restul, cu noi ca societate. Și cumva ideea că devenim conștienți e un pas spre vindecare. Deconstruim ușor stigmatul asociat sănătății psihice și putem să vorbim despre frici și stări aiurea fără să ne fie rușine de ce o să spună Gigica, pentru că simțim într-un fel că experimentăm situații și emoții similare.

Bine la căpuț pe social media

Lunile trecute toată lumea se uită la „The Wisdom of Trauma” de Dr. Gabor Maté care a fost free o perioadă (și cred că o să mai fie). În orice caz, poți să vezi idei de acolo și în interviuri cu el sau în cărțile pe care eu încă nu le-am citit, dar aștept să. E bine că lumea devine din ce în ce mai preocupată de probleme din gama aceasta și începe să fie aware și pe social media; am văzut multe postări despre documentarul ăsta, așa că măcar ți se făcea spam și te uitai de curiozitate.

În online vorbim despre ce e bine, ce e frumos, cât de minunați suntem. Și asta e bine, nu trebuie să fim negativi mereu. Dar ideea ar trebui să fie de autenticitate și poate chiar educare online – că găsești resurse, obiceiuri, idei și să te gândești „hei, poate că așa e, poate ar trebui să fac ceva în legătură cu situația asta, poate nu doar eu mă confrunt cu asta.”

Nouă ni se pare așa, un moft – „ești un pic trist”; „nu te mai gândi”; „bate puțin din palme”, „lasă că-ți trece…” Și chiar dacă pe de-o parte ideea din spate de a schimba gândirea e bună și nici intentiile oamenilor nu sunt rele, ele pot să îți accentueze starea. Să te facă să refulezi anumite emoții etichetate negativ și să le faci un bulgăre mare și frumos. Că noi suntem de obicei învățați să punem sub preș ce nu e plăcut, să ascundem ce ne supără, să aruncăm într-un sertăraș pe care nu îl deschidem decât atunci când ne sâcâie mult prea tare. Și asta e toxic, că ai dreptul să te simți într-un anumit fel, să fii trist și frustrat și nedreptățit, să stai cu sentimentele alea, să le înțelegi și să vezi ce vor să îți spună.

Facem mișto de oamenii care au probleme vizibile, de orice tip ar fi ele, îi judecăm (și observ din ce în ce mai des tendința asta la mine, pe care încerc să o educ), dar nu le știm deloc povestea.

Dr. Gabor Maté

Auzisem despre cărțile lui și știam că are cumva focus pe parenting, dar cam atât. E un psiholog ungaro-canadian care a avut o experiență destul de personală cu Holocaustul când era mic și care a lucrat mult cu adicția, trauma și impactul copilăriei asupra individului, printre altele. Are un stil simpatic și te lovesc câteva AHA moments la care poate nu te-ai fi gândit. Adică îți explică informația într-un mod ușor de digerat. Am dat peste documentar super random și l-am văzut în două părți, cred că am și plâns un pic. Și am observat că se traduce o carte la Curtea Veche.

Am văzut câteva păreri și unele zic că e super mișto extra mega, unele zic că e ușor tras de păr. Nu știu cum să mă pronunț față de asta. Mie mi se pare că ar trebui văzut și că fiecare își trage concluziile și ce rezonează cu el, dar ideile sunt bune. Soția lui apare în documentar și zice despre cum și-au vindecat trauma împreună. El a început pe la 40, deci mai există speranță.

Ce e trauma de fapt?

Noi obișnuim să credem că trebuie să fi trecut printr-un eveniment extrem ca să ai o traumă. Că dacă vii dintr-o familie okay și ai avut o copilărie decentă, nu ai motive să te îngrijorezi. Dar noi știm că trauma nu e numai ce se vede la suprafață. Provenim deja din generații care și-au transmis-o tacit, dintr-o mentalitate care a învățat cum să își neglijeze emoțiile. Iar asta nu e vina cuiva.

El spune că în copilărie, bebelușul are nevoie în primul rând de atașament și de autenticitate. Adică să poată să își simtă toată sfera de sentimente. Să nu fie nevoit să și le ascundă pe cele negative (de exemplu, pentru că și-ar supăra părinții) și să știe că e mereu acolo cineva care se întoarce.

Spune că există o școală de parenting care te învață că trebuie să-ți lași copilul să urle singur până se calmează și că ideea asta e greșită – că el își reglează emoțiile cu ajutorul tău și că nu percepe chestiile ca tine, așa că se va simți că e vinovat, trăind cu ideea aceasta interiorizată.

Credințele se formează când suntem mici, de la părinți și din mediul unde stăm. Și familia ar trebui să fie un factor de reziliență, dar uneori nu e. Asta nu înseamnă că au fost incapabili, ci că atât s-a putut atunci. Dar în creierul nostru de copil noi nu putem să procesăm asta, așa că atunci când se întâmplă ceva ne afectează chiar și puțin, iar reacția protectorilor noștri nu este una în care să ne simțim în siguranță toate emoțiile, creștem cu idei greșite. Cum ar fi credința că „Nu meriți”, eventual pentru că asta a rămas impregnată în creierul tău de copil de la ceva minor. Sau că „Nu ești destul de bun”. Și astea îți dau bătăi de cap mai târziu.

Dependența

Adicția e văzută de obicei în două feluri, iar asta am învățat și la mine la master. Ori e o alegere și de asta sunt pedepsiți legal, ori e considerată o boală pentru care iei un tratament. Ideea prezentată în documentar și la care începe să se ajungă este că nimeni nu devine dependent de bine ce e. Adică acolo undeva există un declic dintr-un motiv anume.

În plus, el definește adicția drept ORICE comportament care aduce beneficii short-term și efecte negative on the long run. Adică alcool, pornografie, gambling, gaming, relații, sex, shopping and so on. Adică nu neapărat substanța în sine e ideea, ci mecanismul care umple un gol interior.

Și ideea este că oamenii au o suferință pe care o astupă. E undeva o presiune pe care nu vor să o mai simtă. Așa că încearcă să găsească altceva care să îi distragă de la realitate. De aici ideea lui că trebuie să tratezi trauma, problema în sine ca să tratezi adicția. Această abordare holistică bazată pe integrarea tuturor părților.

Ideea e că nu te învață nimeni cum să îți simți emoțiile în mod sănătos, indiferent de natura lor. Și Freud zicea că „Unexpressed emotions will never die. They are buried alive and will come forth later in an uglier ways.” Reprimarea duce la tulburări și dereglări și așa mai departe. Și poți să ajungi să te pedepsești fără să-ți dai seama, pentru că începi să crezi că ai meritat ce ți s-a întâmplat și să dai vina pe tine.

Reframing și expanding

Ce zice Dr. Gabor Maté e că sinele tău autentic e bun, calm, liniștit și că tu ești sursa de la care pornesc toate. Budiștii zic „Change your thoughts, change your life” și poate că inițial pare o platitudine. Dar ideea din spate, că dacă îți hrănești creierul cum trebuie și începi să conștientizezi anumite patternuri e puternică și te ajută.

Spune la un moment dat și că ai putea să expand yourself from suffering. Adică să crești, chiar dacă acolo undeva la un moment dat ți-a fost făcută o nedreptate la care nu poți să te întorci în timp (bine, există tehnici pshoterapeutice cum e psihodrama, dar asta e altă poveste).

Uite o resursă utilă să înțelegi mai bine aspecte și să get in touch with your feelings: The School Of Life.

Nu zic că spun un adevăr absolut aici. Ci mai mult că poate ar trebui să fim mai atenți la noi și la oamenii din jur și să încercăm să (ne) înțelegem. Am trăncănit aici ce am înțeles eu, cum am rezonat; n-am făcut școală de psihologie și nu mă dau mare deșteaptă. E doar din perspectiva omului care vrea să aprofundeze punctul ăsta de vedere al self-discovery și healing și să dea mai departe.

Când spui sănătate psihică sună așa, cumva utopic. 

Oamenii sunt poziționați diferit – ori problemele psiho-emoționale nu există, ori ești nebun, ori ai nevoie de atenție, ori “pe vremea mea”.  Și asta e o reacție cumva normală de la o societate pe care nu a învățat-o nimeni cum cum să simtă sănătos, cum să plângă benefic, cum să fie vulnerabilă. Bine, există și cele câteva situații fericite, unde lumea vede importanța topicului. Dar noi suntem cei care încearcă să se înțeleagă mai bine. Urmărim pagini de mental health pe Instagram, ne uităm la Ted Talks, citim cărți, punem citate și remindere și încercăm să #selfcare, chiar dacă uneori nu știm clar cum. 

Pauze și memorie

Ultimele săptămâni au fost destul de complicate pentru psihicul meu și nici nu știu clar de ce, dar mi-am dat timp să mă înțeleg. Poate trauma colectivă a declanșat mai multă anxietate ca de obicei, pentru că acum un an a fost ultima zi normală și nici măcar nu știam. Dar am învățat să trăim și cu incertitudinea, ne-a crescut și toleranța la frustrare. Îmi amintesc ziua aia când m-am dus la ai mei și habar n-aveam de nimic, dar pot să văd ce diferență face un an. Corpul are o memorie a lui și își amintește unele momente înaintea ta.

Dar mi-am promis mie să arăt și partea asta vulnerabilă online, nu la modul de victimă, ci la modul de autenticitate. Că suntem oameni și nimic nu e linear, avem și perioade mai proaste în care învățăm. Și e și ăsta un echilibru, să te întorci la tine și să vezi la ce trebuie să mai lucrezi. Și înveți, repari, evoluezi.

Mi-am dat seama că e în regulă să îți accepți sentimentele și că asta nu înseamnă o permanență. a lor. Și am înțeles că e mai bine să treci prin chestii, nu peste ele de parcă nu s-au întâmplat și nu te-au afectat. Pentru că asta e healthy și e semn de strong babe. 

Uneori e bine să te menajezi. Când te simți rău fizic îți iei o zi de pauză, de ce să nu faci asta și când psihic ești mai low? Noi nu știm că și asta e okay. Nu ne permitem să luăm pauze de făcut nimic, pentru că măsurăm productivitatea în câte liniuțe am tăiat de pe To Do List. Dar n-ai cum să te aștepți să dai randmanent când nu mai ai baterie. Că suntem umani, gen.

Și nimeni nu ne învață treaba asta. Că e okay să nu fii okay uneori. Și asta nu înseamnă că emani negativ și primești negativ, însemnă că accepți o stare trecătoare și că știi, deep down, că va fi mai bine.

Healing

Vindecarea nu e ceva brusc. Nu se întâmplă peste noapte, bătând din palme. Și nici nu înseamnă că am trecut toți printr-o traumă majoră. Dar asta nu ne face cu nimic mai puțin demni. Să găsești un echilibru în viață. Să fii bine cu tine și să te integrezi în adulthood. Să faci switch între job, viață sentimentală și socială sunt aspecte pe care nu ni le predă nimeni.

Și nici nu e un proces cu floricele și sclipici mereu. Pentru că trebuie să te uiți sincer la tine. Să îți asumi responsabilitate, să te înțelegi, să îți iei niște triggere și să desfaci răni mai vechi ca să poți să vindeci pe bune. Că noi știm bine să ascundem sub preș și să fim uimiți când se împrăștie tot rahatul.

Schimbarea poate părea uneori că nu e. Eu mă frustrez câteodată când văd că încă am anumite reacții, că mă lupt câteodată cu aceleași chestii. Dar îmi amintesc că e normal, că suntem oameni, că nu mai ești cum erai și faci mereu progrese și asta înseamnă ceva. Că uneori e mai vizibil, alteori nu.

Și poate că tot ce contează e că înveți. Când crezi că nu mai poți, mai poți puțin. Sau – nimic nu e așa rău cum pare. Am învățat asta în ultimul an, când mi-am dat de pereți cu inima și creierul și am descoperit că pot. Să ajungi să râzi de tine și de cum erai.

Ideea că nu doar tu treci prin asta. Dacă te gândești puțin, sigur există cel puțin un om undeva pe Planeta asta care are o problemă similară cu a ta, more or less.

Mituri destigmatizate

Ne place să credem că vine cineva și ne repară, iar asta ți-o spun toate clișeele cu sirop. Da, ar fi frumos să vină cineva și să te facă bine și să fie așa de vis. Dar adevărul e că nu se poate și nu funcționează chiar așa. Nu e responsabilitatea nimănui să te vindece pe tine și, sincer, nici nu poate. Poate să fie acolo lângă tine, să hold your hand while you fix yourself, dar nu e soluția tuturor problemelor tale. Am mai zis-o și probabil o voi mai scrie. Pentru că am fost în ipostaza fetei care își aștepta prințul pe cal alb, dar eram de fapt la două extreme – am nevoie de tine de nu mai pot sau n-am deloc, ceea ce făcea intimitatea ciudată. Pentru că eram, la bază, doar speriată și simțeam că nu merit, de aici autosabotarea și codependența.

Credințele noastre limitative se traduc în tot ce facem, chiar dacă nu înțelegem mereu.

Nu trebuie să fii super adunat ca să poți să fii bine și să faci chestii mișto. Pentru că asta vine cu timpul, e ceva la care lucrezi.

Psihosomatozarea e reală. Și există o conexiune între emoțional, psihic și corp pe care poate nu o înțelegem. Adică poți să te simți rău și să nu înțelegi de ce, dar să ai niște blocaje acolo, adunate undeva.

Și nu, dacă vorbești despre chestiile astea nu ceri atenție, nu ești drama queen and so on.

Nu știu dacă are sens și pentru altcineva ce am scris eu aici, dar am simțit să. De asta o tot dau cu sănătatea psihică peste tot, că e importantă și avem idei preconcepute de multe ori. Că la alții e mai bine, că e greu, că nu se poate. Și chiar putem să fim bine, să fim fericiți. Și, poate ce contează cel mai mult, merităm toate astea. Toată iubirea și fericirea din lume.

Love, B.