Beatrice

La școală ar trebui să fie diferit. 

Picture this. Intri în clasă, cu emoția aia a primei zile, în hainele tale noi, cu mixul de emoție, teamă și entuziasm. Ca la început, când erai un copil care nu prea înțelegea rolul unei instituții cum e școala. Te așezi în banca ta, speri că vei învăța ceva care să îți schimbe perspectiva despre lume, să te ajute să fii o versiune mai bună a ta. Și după o vezi pe profa care îți citește totul de pe slide și țipă să-ți reducă self-esteem-ul, cu poezia aia pe care din păcate o cunoști care zice că generația ta n-o să ajungă nimic și alte derivate.

Școala ar trebui să reprezinte un mediu safe, fiind al doilea factor socializator important din viața copilului. Dar, deseori, devine un spațiu care susține bullying-ul și perpetuează o serie de stereotipuri. Și asta se vede de la grădiniță și până la facultate.

Context 

Săptămâna trecută s-a descoperit, prin intermediul postării unei studente de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din București, că încă mai există profesori care nu sunt apți din punct de vedere psihic să se afle la catedră și care sunt cazuri cunoscute și mușamalizate în sistemul educațional românesc. 

Dacă vrei să citești un articol super bine documentat și să îți pui mâinile în cap, pentru că s-a descoperit, așa cum era de așteptat, că acest caz nu e nici pe departe unul izolat, și profii care se cred dumnezei există și pe la alte case, recomand articolul scris de Aluziva, cu muulte mărturii ale studenților a căror sănătate psihică a avut de suferit.

Comentariile astea ne ancorează un pic…

Dacă te uiți un pic peste caz, vezi prin comentarii mulți oameni care își dau cu părerea fără să aibă vreo treabă, mulți de genul hate speech. Am citit aproape toate comentariile de pe Facebook din postarea inițială și articolele scrise de EduPedu, Vice, Aluziva și Virgin Radio și, chiar dacă n-am găsit suficient de multe comentarii ca să le consideri un eșantion reprezentativ, faptul că sunt oameni care cred că genul acesta de comportament la catedră spune destule.

O perspectivă des întâlnită este cea conform căreia studenții exagerează, abuzul fiind minimalizat. Un fel de „hei, te-a făcut să ai anxietate înainte de fiecare oră și eventual să nu dormi bine noaptea, dar ești doar tu sensibil.” Mă rog, la noi ăsta e un laitmotiv în ceea ce privește sănătatea psihică; plus o scuză folosită des când e spus ceva deranjant.

Și foarte des abuzul este văzut drept ceva necesar să evoluezi, să te pregătești pentru viață. Mă rog, multe comentarii din acest registru sunt scrise super greșit gramatical.

Luați să vă minunați și enervați și voi:

„Nu mai dati vina pe profesori urmăriți studenți care la 5 sau 6 dimineața fac șelf in fata facultății in care învață sai vada parinti. Bravo profesorilor carei ii pune sa învețe. Fiecare student are drept la restante dar trebuie sa si învețe”

„Luați… educație cu xanax, dacă sunteți așa de „anxioși” și deprimați că trebuie să faceți cursuri pînă la tîrzia oră 20:00! 😉”

„Generatia asta noua😂😂😂😂 Serios?Astea sunt jigniri?😂😂😂😂 Dragii de ei…au avut atacuri de panica😂😂😂😂😂😂😂😂😂😂😂😂😂 Dragele noastre loaze!!!acasa si mana pe carte😁😁😁🥰”

„Oare de ce pe noi intotdeauna ne supara adevarul ? Domnii studenti mai bine ar analiza de ce sa comportat profesoara in acest mod ! Sa analizeze si sa traga concluziile necesare ! Poate ca cine stie profesoara are mai mult decit dreptate ! Nu de multe ori auzi discutii si comentarii venite de la stundenti de te ingrozesti ! Faptul ca esti student nu inseamna ca esti buricul lumii ! Din contra !”

„Snowflake” sau sănătatea psihică la școală

Poate ai auzit și tu de ideea de snowflake, această etichetă care se pune de obicei pe Gen Z sau Millennials, pentru că pentru că „se ofensează”. Adică nu sunt de acord, se impun, vor să schimbe metodele tradiționale. Se leagă foarte tare de ideea asta că dacă nu a trebuit să treci printr-o mulțime de struggles nu ar trebui să te plângi. Bine, eu dau aici explicația filtrată de mine, așa că dacă vrei să mai citești mai bine iei de aici.

Ca să înțelegem mai bine de ce e așa important ca mediul în care înveți să te facă să te simți safe, Organizația Mondială a Sănătății spune că unul din patru oameni va fi afectat la un moment dat în viață de tulburări psihice, iar a doua cauză de deces în rândul tinerilor e suicidul. Adică un motiv în plus să nu vină cineva să dea de pereți cu stima ta de sine, când oricum poate că ești într-un moment vulnerabil în care încerci să descoperi cine ești și ce faci cu viața ta.

Că nimeni nu știe ce face copilul ăla după ce vine de la școală. Poate plânge. Poate nu doarme. Poate are o familie disfuncțională și încearcă să se adapteze. Poate se luptă cu chestii pe care nici el nu le înțelege și ar avea nevoie de un sprijin pe care habar nu are de unde să îl ia. Și școala ar trebui să îl ajute, nu să îi agraveze starea.

Amprenta de la școală

Profesorii chiar au un mare impact asupra ta, pentru că sunt figuri importante care ar trebui să te formeze. Sunt, cel puțin pentru o perioadă, modele. Și rolul lor e, printre altele, să îți dea încredere în potențialul tău. Dar pot, din păcate, și să-ți taie tot avântul. Pe principiul conform căruia dacă îi spus unui copil în mod repetat că e prost, va ajunge să o creadă și să se comporte în consecință.

Cred că eu scriu și am continuat, pentru că prin generală profei mele de română i-a plăcut. Citesc și sunt grammar nazi, pentru că profa mea de română din liceu ne dădea recomandări mișto și ne stresa cu asta. Fac chestii, mă accept și mi-am găsit un scop, pentru că diriga mea din liceu a văzut că am o sclipire și m-a susținut moral.

Mitul profului dur

Ideea asta că dacă ești super exigent, la modul în care induci frică, ești cineva. Și tu te hrănești cu chestia asta. Și te simți deștept și cumva doar pentru că ai un anumit statut.

Din fericire, eu nu am avut interacțiuni cu genul acesta de profesori. Da, am avut mulți care cred, sincer, că nu ar avea ce să caute în învățământ, de la pregătire până la stabilitate psihică sau comportament inadecvat. Dar am fost printre cazurile fericite care nu a suferit, în mod direct, vreo traumă.

Dar mentalitatea învechită prin care te pui pe tine pe un piedestal și îi vezi pe studenți drept marionete inferioare e toxică. Da, există și cazuri în care profii în vârstă nu își primesc respectul cuvenit, iar asta e o idee tristă. Pentru că încă mai există câteva cazuri.

Psiholog who

Pornind de la subiectul ăsta, am vrut să văd cum se fac testările psihologice la școală (uite, ăsta e un subiect bun de cercetare/licență de profil). Prietenul meu internetul nu m-a ajutat prea tare la faza asta. Cică se fac, dar nu neapărat și nu neapărat bine. Am găsit articolul ăsta și ăsta destul de bine documentate.  

Așa că m-am interesat un pic și se pare că sunt școli unde chiar se fac anual. Testul are întrebări scrise și se fac corelații, iar partea a doua este evaluarea psihologului. Ideea e că poți, totuși, să fentezi destul de ușor și nu e o supraveghere in depth pe termen lung. Și e destul de greu să fii dat afară, din cauza birocrației.

Nu zic că ceea ce am scris aici e adevărul absolut, cred că sunt locuri în care chiar se ține cont, dar și multe făcute pe genunchi. Având în vedere cazurile de tipul acesta pe care le mai vedem prin media (și câte nespuse or mai fi) și cunoștințele fiecăruia despre vreun prof mai sărit, am putea spune că e o zonă incertă care merită investigată.

Te conectezi pe link-ul de Google Meet și speri să înveți ceva util; și că la școală va fi mai bine în viitor.

Există multe nereguli în mediul universitar. Și în educație, în general. Și nici n-are sens să le înșir aici, că le știm cu toții. Și ideea e că dacă ne resemnăm și acceptăm că așa a fost și până acum, nu se schimbă nimic. Dar poate că noi suntem generația aia care chiar face ceva și nu mai stă în banca ei doar pentru că „așa trebuie”.

Să pui lumea pe pauză e necesar din când în când.

Weekend-ul ăsta am ales, după mult timp, să mă deconectez de la social media. Asta după ce am observat că petrec prea mult timp inutil acolo, adică verific obsesiv-compulsiv trei app-uri fără să fie ceva interesant și mă obosesc singură. Da, dependența asta e reală și sunt conștientă de ea. Așa că zilele astea am citit, m-am uitat la niște chestii pe care tot voiam să le văd, m-am plimbat, am fost un pic mai aware.

Îi respect pe oamenii care pot să aibă o relație sănătoasă cu online-ul, eu încă lucrez la asta. La mine e cu ușor love and hate, poate mai mult prima variantă. Știu că un tool și că ține de tine cum te raportezi la el. Nu, nu poți să zici că online-ul e rău și e sursa problemelor tale, pentru că nu te obligă nimeni să nimic.

O tot dau cu social media detox și vorbesc despre cum să stăm mai puțin pe Instagram sau Facebook. În timp ce postez asta pe ele, dar știu că nu putem să fim ipocriți. Nu sunt această iluminată în online și încă am dubii, dileme și întrebări la care învăț răspunsurile din mers. Am făcut și o lună fără social media acum un an și ceva, unde am învățat că poți să trăiești și dacă nu verifici de șapte ori notificările – și te conectezi mai mult cu lumea reală. Boundaries mi se par și ele importante, de aceea încerc pe cât posibil, de ceva timp, să nu stau pe telefon cu o oră înainte să adorm.

Betty meets online world

Eram în vara de după primul an de liceu când mi-am făcut blog, după ce citisem ce naiba e ăla, pentru că era ceva relativ nou pentru mine atunci. Așa am descoperit wordpress și scrisul online, care rămăsese anonim câteva luni. Nu îmi permiteam să aberez așa liber și cu simț de răspundere, adică să îmi asum ce scriam. Mă rog, mai avusesem o pagină de Facebook tip jurnal depresiv că așa era moda atunci, cred.

Dar cam pe atunci am descoperit eu cum să îți expui viața pe internet, cum să scrii și să dai lumii părți din tine, cum să îți documentezi zilele. Îmi amintesc că la un moment dat mă trezeam dimineața pe la 6 să scriu un articol pe zi. În fiecare zi. Și îmi plăcea când îmi ziceau trei oameni la școală că mă citesc.

De ce postăm pe social media?

De ce postez pe social media? Mai am din când în când acest debate cu mine, în care mă tot întreb de ce mă comport ca un influenker wannabe. De ce îmi expun părerile și momentele în online, cât de autentică sunt și cât din mine păstrez în privat. Și cred că mulți dintre noi avem sau ar trebui să avem momente din astea de autoanaliză.

Pentru mine a fost și este în primul rând un jurnal. Îmi place să mă uit din când în când, să mă observ, să mă compar cu mine de mai de mult. Îmi spunea prietena mea cea mai bună acum ceva timp că dacă cineva care vrea să iasă cu mine vrea să mă cunoască mai bine, cu un search pe Google află și ce făceam la liceu. Eu mă gândeam că strănepoții noștri nu vor mai avea dubii legate de cum eram noi în trecut, așa cum am eu acum legat de genealogia mea.

În plus, pentru mine e și legat de carieră. Bine, nu îmi voi trece în CV că am postat prostii pe Instagram sau că jonglez cu hashtagurile, dar să fii familiarizat cu online-ul îți aduce și multe beneficii pe partea asta. Pe mine blogul meu m-a adus în contexte în care am putut să fac networking. Să cunosc oameni care să mă inspire, să continui să scriu cât de cât constant și să am un portofoliu online.

Am văzut recent Ted Talk-ul ăsta cu Alex Coteț și îl recomand. Despre cum ne place atenția, ne place să fim validați, judecăm reclamele, dar ne facem viața pretty pe net.

De asta autenticitatea e mișto – să poți să vorbești și despre ceva mai tabu. Să zici că poate nu e mereu doar cu fericire, că nu ești mereu scos din reviste, că viața offline nu e așa plină de filtre ca aia din online. Că avem toți probleme similare și că putem să găsim soluții dacă ne aruncăm măștile astea de falsitate.

15 minutes of fame

Când mă fac mare mă fac influenker – poate că ne plac poveștile astea pentru că ne fac să simțim că și noi putem. Să fim faimoși, să facem bani din pasiunile noastre, să avem o comunitate, să putem să ajutăm. Când copii de 15 ani fac bani din videoclipuri pe Tik Tok. Și când până acum ceva timp nici măcar nu existau joburile astea gen content creator, brand personal și așa mai departe.

Da, psihologic vine inițial din the need for validation, for attention, for reassurance. Și instant gratification pe care îl primim prin reacții imediate. Dar dacă încerci să te detașezi de asta, poate să vezi online-ul ca pe un cadru, ajungi pe drumul cel bun.

To do

Veneam cândva acasă de la Webstock (uite, undeva unde am ajuns pentru că mi-am făcut blog când eram mică). Și cum mergeam eu la mine în Berceni pe întuneric mi-a rămas imprimată în cap ideea asta. Că mai întâi trebuie să faci ceva offline ca după să îl expui online.

Și Sweet Paprika a spus la un moment dat că nu poți să fii content creator dacă nu conții tu înainte ceva.

Poate e cazul să-ți faci curățenie în feed, să vezi pe cine urmărești și mai ales de ce. Să te gândești bine dacă îți aduce vreun beneficiu sau e acolo doar să fie. FOMO e real, dar de multe ori nu pierdem conținut relevant. Doar ceva nou care ne face să uităm de ale noastre. Și să te uiți cu mai multă atenție câte ore petreci online.

Postezi ce vrei în ograda ta virtuală. Îți expui acolo ideile, gândurile, arta și poate rezonează cineva cu ea. Poate chiar ajuți, dai o idee, miști ceva, cât de mic. Îți vezi acolo viața ca pe un self-reminder. Crești, poate chiar business like. Și înveți ceva de la oameni relevanți pentru tine.

Sunt mai multe fațete și discuția e mai amplă decât am scris eu aici acum.

Să pui lumea pe pauză câteodată. Să fii cu tine, cu oamenii tăi, cu un pahar de vin. Să te plimbi pe străduțe fără să stai cu ochii în telefon. Ce contează chiar nu pleacă nicăieri.

Despre iubire se poate scrie mult – acest subiect în jurul căruia ni se învârte lumea și pe care ori îl venerăm, ori îl iubim, mai puțin in between.

Clasica poveste în care girl meets boy, boy meets girl

Și totul e roz, prințesa e salvată din castel și viața e mai frumoasă, mai ușoară și mai clișeică decât a fost vreodată. Ce să-ți mai dorești?

Cred că am disecat asta de prin liceu de mă săturasem și am fost în toate taberele și ipostazele: de la adolescenta care făcea mișto de cupluri din propriile sale lipsuri, la fata care zicea că ea se salvează singură, de la cea afundată până peste cap în dragoste mixată cu suferință, la mine de acum care are o perspectivă mai matură.

Toate serialele, cărțile și melodiile ne-o portretizează destul de eronat și nu zic doar eu asta. Uite, de exemplu Alain de Botton are un speech care merită ascultat în care dă de pereți cu toate miturile astea. Da, e drăguț până într-un punct, dar când internalizezi toate ideile despre cum ar trebui să fie poți să ajungi să te autosabotezi. Nu, nu zice nimeni că iubirea nu e frumoasă și că nu poți să ai o relație mișto matură care să țină și să te bucuri. Dar dacă ne conturăm o serie de așteptări nerealiste despre iubire, ajungem să ne simțim neîmpliniți.

Dar pe noi nu ne învață nimeni cum să ne gestionăm sănătos emoțiile, pentru că școlii i se pare mai important să știm noțiuni de teorie pe care nu le vom folosi niciodată, decât să înțelegem de ce reacționăm într-un anumit fel. Să se studieze Alain de Botton și Esther Perel în liceu, vă rog. Și să ne predea cineva despre iubire cum ne predă despre chimie, că și asta dintre oameni e importantă.

O persoană este răspunsul la toate problemele tale

Da, iubirea este un aspect de bază al vieții, mai ales iubirea romantică (chiar dacă ar trebui poate să primeze iubirea de sine, plus iubire pentru restul oamenilor din viața ta și pentru ceea ce faci) și îți conferă un echilibru, îți schimbă starea, te ajută. E mișto să împarți viața cu cineva.

Dar asta nu înseamnă că persoana de lângă tine e unica ta salvatoare și e de datoria ei să te repare, să îți coloreze existența, să te facă fericită. Nu trebuie să fie invers și să îți aducă tristețe, dar nu ai cum să pui o responsabilitate așa de mare pe umerii cuiva, chiar dacă te iubește. Practic, tu ai grijă de tine, el de el și vă întâlniți la mijloc. Să depinzi de cineva îți știrbește autonomia și asta vine de la cineva cu tendințe codependente care s-a prins mai greu de faza asta. Tu ești cu tine înainte să fii cu oricine, de asta e important inner work. Să nu dai vina pe cel de lângă tine și să știi cum să ai și individualitate în cuplu, dar și cum să fuzionezi.

„I want you to be my best friend and my trusted confidant and my passionate lover to boot, and we live twice as long. So we come to one person, and we basically are asking them to give us what once an entire village used to provide” – Esther Perel

Dacă nu e mereu de acord cu tine înseamnă că nu te susține

Principiul ăsta conform căruia persoana de lângă tine trebuie să îți spună mereu doar ce vrei să auzi, să evite conflictul, să îți repete doar ce te face să te simți mai bine. Când de fapt asta e o falsitate și oamenii care îți vor binele îți arată asta chiar dacă poate te dor răspunsurile pe care le primești.

Dacă nu îți arată că te iubește așa cum te aștepți, atunci nu o face

Sau mai bine hai să citim „Cele cinci limbaje ale iubirii” de Gary Chapman. Pentru că noi am învățat să ne exprimăm iubirea în felul nostru și s-ar putea să avem de lucrat puțin la a înțelege cum o percepe cel de lângă noi.

Să ți se pară atractivi alți oameni nu e okay

Ba da, e perfect normal. Aici e o discuție întreagă despre infidelitate, monogamie și combinarea iubirii și sexului. Și de asta se ocupă cel mai bine Esther Perel.

Nevoia de spațiu e ceva negativ

Nu, spațiul e momentul în care îți încarci bateriile, pentru că altfel te-ai descărca inutil pe cel de lângă tine. Nu trebuie să te neglijezi și să uiți de self-time, pentru că relația cu tine o dictează și pe cea cu restul lumii. Și dacă nu ești bine cu tine, cum te-ai aștepta să fie bine în altă parte.

Dacă trebuie să lucrezi la îmbunătățirea relației e ceva în neregulă

Pentru că nu-i așa, ne așteptăm ca lucrurile să fie mereu bine fără să depunem efort, să ne cadă din cer în mod magic. Și nici să nu facem vreodată compromisuri, „cum adică să las de la mine?”. Relația e o chestie vie la care lucrezi constant, care evoluează cu voi. Ar fi ceva not okay dacă ar stagna – de asta faza aia cu să fie „ca-n prima zi” nu merge.

La alte cupluri sigur e mai bine

Avem, ca oameni, tendința asta idioată de a ne compara. Și nu vorbim mereu despre părțile mai puțin frumoase, despre certuri, despre disconfort – punem un preș peste astea și ne afișăm doar cu poze cu #relationshipgoals, așa că ajungem să credem că sigur avem noi o problemă, că toate celelalte cupluri de pe planetă se înțeleg mai bine. Dar adevărul e că roz cu floricele nu poate să fie mereu și povestea frumoasă despre iubire e ceva ce construiești.

„Puțini oameni pe lume sunt pur și simplu nesuferiți: cei care rănesc sunt la rândul lor răniți. În aceste condiții, reacția cuvenită nu e niciodată cinismul sau agresiunea, ci, în rarele momente când suntem în stare de ea, iubirea.” – Alain de Botton

Probabil sunt multe altele de adăugat și nu fac aici pe terapeutul de cuplu, dar ideea centrală e că avem deseori o perspectivă distorsionată asupra a cum ar trebui să fie de fapt iubirea. Aș fi vrut să-mi zică și mie cineva toate astea în trecut, dar măcar le-am descoperit cu puțin dat cu capul de pereți.

„Iubirea atinge apogeul în clipele în care se dovedește că persoana iubită înțelege, mai limpede decât au fost vreodată capabili ceilalți, ba poate chiar și noi înșine, acele părți din noi care sunt haotice, stânjenitoare și rușinoase.” -Alain de Botton