Carieră

Am făcut un an de când îmi câștig existența din scris. Așa că voiam să analizez un pic ce a însemnat asta pentru mine și cum m-am trezit cu job când nu aveam prea tare habar ce vreau să fac în carieră.

Eu am auzit despre copywriting prin liceu, în perioada în care descoperisem blogurile și-mi făcusem și eu unul. Bună decizie aș putea spune. Pentru că pe lângă faptul că m-a familiarizat cu multe chestiuni digitale și mi-am aproape construit un portofoliu virtual, m-a făcut să am acest exercițiu al scrisului. Bat câmpii pe internet de ceva timp. După ce am făcut facultatea de Publicitate și-am mai fost prin niște internshipuri, credeam că nu sunt neapărat suficient de bună pentru vreun departament din domeniu. Așa că mă identificam cu o mică mediocritate, chiar dacă nu fusesem niciodată efectiv în ipostaza de a lucra. Și sufeream de acest binecunoscut sindrom al impostorului.

Povestioara primului meu job serios a început aproape întâmplător, într-un moment de hype (bine, după ce am câștigat cu echipa mea locul unu aici la IAA YP) în care am aplicat cu o prăjeală la un post pentru care eram clar subcalificată. N-am primit jobul ăla atunci, evident, dar mi s-a zis că am potențial și asta m-a făcut să cred în mine un pic mai mult. Long story short, printr-o serie de evenimente fericite, planete aliniate și o recomandare de care am reușit să fac rost random a început aventura mea de junior copywriter. Și-am învățat că să combini ceva ce-ți place cu munca nu e chiar așa utopie cum zic unii.

Așa că am făcut o listă cu ce am învățat eu în ultimul an, nu că ar ajuta pe cineva, doar așa de amorul artei și al cuvintelor, cred.

Ce e un CP

Când am zis că nu mai lucrasem, înseamnă efectiv că nu mai făcusem ceva pe bune într-o agenție vreodată. Adică nu știam multe lucruri de bază. Începând de la cum să dau reply all la un mail în Outlook la unele prescurtări gen content plan. Bine, asta sună de parcă eram super pe lângă, dar nu eram chiar așa. Având în vedere că nu m-a dat nimeni afară. Dar în prima lună cred că am învățat o mulțime de chestii pe care nu ți le predă nimeni în facultate.

Oamenii nu știu ce face un copywriter

Da, știu că publicitatea e un domeniu hibrid și la noi freelancer se traduce ca liber profesionist și oamenii știu că faci ceva cu internetul. Dar e destul de funny să le explici alor tăi ce faci. Bine, înțeleg că e ceva cu scris. Un tip de pe Tinder mi-a zis că de aia i-au dat lui jos clipul pe TikTok, chiar dacă aș vrea să zic să era o glumă (vezi copyright).

Mă rog, în general oamenilor li se pare că fie freci menta și stai pe Facebook, fie scrii și tu acolo ceva când vine inspirația. Ceea ce e total greșit, că trebuie să faci destule care nu au doar legătură cu cât de creativ ești. Și muza nu vine așa când o chemi tu că nu suntem în filme.

Un typo n-a onorât pe nimeni

Suna mai funny la mine în cap. Dar ideea e că am învățat să fiu și mai grammar nazy. Când m-am angajat, frica mea era că o să-și dea seama clienții cu care lucrăm că sunt nouă. Sau că o să fuck up. Așa că mi-am făcut o listă scrisă de mână cu postările care se puneau zilnic ca să pot să le supraveghez. Digital who?

Să greșești nu e așa nașpa când ești în mediul potrivit

Am mai zis-o aici pe asta cu mediul în care lucrezi și teama mea vizavi de supraaglomerare și burnout. Nu știu cum e în alte locuri, dar pe mine m-a ajutat mult faptul că nu am simțit niciodată că sunt inferioară. Adică toată lumea s-a purtat cu mine drăguț, ca de la egal la egal și m-a ajutat să evoluez. Și niciodată când am făcut gafe nu mi-a zis nimeni că e vina mea, că e o tragedie, că sunt incompetentă. Asta a contat mult în inima mea de junior panicat.

Oamenii comentează chestii ciudate pe internet

Adică dau cu hate gratuit, ceea ce descoperi când faci community management. Și cumva e trist și de înțeles în același timp. Mi-ar plăcea să zic că asta mi-a mai trezit un pic empatia, dar nu sunt foarte sigură. Dar anonimatul și faptul că poți să scrii orice din spatele unei tastaturi le dă curaj oamenilor, ceea ce nu e mereu de bine.

Research, de orice fel

Adică făceam asta și înainte, dar nu așa. Fie că e Emojipedia (pentru că doar nu punem emoticoanele așa pur și simplu că nu suntem barbari), sinonime, chestii dubioase sau ce rimează cu X. Și că se pune semn de puctuație după emoji, nu înainte.

Să fiu mai organizată

Să mă încadrez în deadlineuri, să implementez feedback, să programez postări, să nu fie totul un haos. Și îmi place să cred că mi-a ieșit. Bine, nu facem fizică cuantică aici, din fericire. Dar e drăguț să fii profi cât de cât acolo, zic. Acest life-work balance se construiește în timp, în lupta cu procrastinarea și lipsa de concentrare.

Să-mi rafinez scrisul

Adică să tai fără milă (ceea ce nu-mi iese mereu), să citesc cu voce tare, să nu mai stau jumătate de oră la ceva de cinci minute.

Pot să zic și eu acum că am un an de experiență, am mai crescut un pic și nu mai sunt așa newbie. Am învățat să celebrate my small wins, chiar dacă știu că mai am multe de învățat. Sunt recunoscătoare că evoluez și că îmi place ce fac. Că am un job care îmi oferă această flexibiliatate să fiu creativă, să lucrez din pijamale și să fac memes uneori. Oricât de clișeu sună.

Începuturile de toamnă erau mereu despre cum vine școala, planuri noi și măcar un pic de motivație. Și rechizite, acest pretext acum când ești mare să-ți mai iei niște agende, post-it-uri și pixuri colorate, doar să fie. Zilele astea încep ultimul an de master și îmi aduc aminte câteodată că pot să scriu și texte utile cât de cât. Așa că acest articol e despre carieră, școală și alegeri, cred.

Să faci sau să nu faci master?

O dilemă destul de mare e dacă merită sau nu efortul să mai faci doi ani de școală și părerile cred că sunt împărțite. Adică poți să lucrezi lejer în multe domenii și fără încă o diplomă. Și oricum o amărâtă de hârtie nu atestă efectiv ce știi tu să faci. Dar pentru unii oameni e ceva important, pentru că dă bine sau pentru că au alte aspirații. Dacă la facultate de duci că așa e frumos, cică, chiar dacă de obicei habar nu ai dacă te regăsești sau nu acolo, cred că la master te duci cu un fel de motiv ascuns. Adică într-un fel pe interes.

Sigur, poate sunt oameni care chiar vor să învețe în cadrul unui sistem de învățământ dat peste cap, care eventual vor să facă și doctorat, cine știe. Și nu e absolut nimic rău în asta. Unii vor să primească mai mulți bani în viitor. Sau să le închidă gura părinților și Maricicăi de la colț care crede că degeaba faci facultate dacă nu te duci și la master. Și unii poate vor să profite de oportunități. Whatever works for you. Că poți să trăiești liniștit și fără șapte școli făcute din obligație.

De ce m-am dus eu la master mai exact?

Pentru că voiam să mai fiu studentă cu beneficii aferente, mostly. Și pentru că voiam să iau ceva bursă că pe vremea aia nu lucram. Și că voiam să mai învăț ceva în contextul ăsta structurat. Mă rog, am zis că mă duc doar dacă intru la buget. Pentru că nu mi se părea că merită să plătești decât dacă vrei în mod special acolo.

Eu am făcut Publicitate la FJSC și pe diploma mea de licență scrie că le am cu Științele Comunicării. Așa că inițial voiam să mă duc la un master de social media de la SNSPA, pentru că părea aproape ce trebuie și se intra ușor. Dar, surpriză, n-am intrat, ceea ce la momentul respectiv părea destul de trist. Doar că acum mă bucur că s-au așezat lucrurile așa, sincer. Am zis să încerc admiterea de toamnă, dar atunci rămân locuri la destul de puține mastere. În fine, după ce m-am gândit la antropologie și mi se părea poate prea deștept, am ajuns la masterul de Prevenirea și Combaterea Consumului Ilicit de Droguri, care sună puțin cam too much dacă mă întrebi pe mine. Dar aici am intrat la buget, cu un eseu și un interviu, având în vedere că în științe sociale am făcut un singur curs, hai două la facultate. Adică era un moment de humble bragging că am mai citit și eu chestii care m-au ajutat.

Domeniu diametral opus

După 3 ani de învățat comunicare, mi-am dat seama că nu are sens neapărat să faci un master în ceva similar. Adică mi se pare că înveți mult mai mult lucrând și asta am înțeles la primul meu internship și de când m-am angajat. Că oricum ce ți se predă și ce se face în realitate diferă destul de mult.

Așa că am zis hei, hai să fim șmecheri și să mai avem o specializare în ceva. Adică na, dacă nu e fizică cuantică cred că poți să te adaptezi destul de bine. Și aici era cam cel mai aproape de psihologie unde aș fi putut să mă duc fără să mai fac o facultate, zic. Nu e ca și cum o să las publicitatea și o să mă fac ceva efectiv în domeniul pe care îl studiez. Dar mi se pare bine să ai un background și am văzut că mă ajută pe zona asta de ONG.

Despre adicție și nu numai

Când zici că faci un master despre droguri, sună de parcă ești that uncool guy care nu e deloc de gașcă și face asumpții greșite. Eu cred că am venit aici să înțeleg mai bine fenomenul – adică să înveți să privești adicția mai profund. Nu știu, am filmat voxuri la LegalizeIt când eram mai mică. Și stereotipurile astea despre droguri nu ajută pe nimeni la nimic. Adică eu nu cred că merită nimeni să ardă pe rug și e o discuție lungă și complexă despre asta și sănătate psihică.

Dar încă e un subiect tabu de care nu ne atingem și la care ne uităm de parcă oamenii ajung dependenți de bine ce sunt. Dar na, e mai ușor să judeci decât să înțelegi. Eu nu cred nici că dacă le spui copiilor că drogurile sunt rele îi ajuți cu ceva, din contră. Așa că mi se pare important să abordezi problema din mai multe perspective. În plus, dependența nu e numai de substanțe, știi?

Fiartă pe școală

Cred că pe mine anul trecut masterul m-a ținut pe linia de plutire și m-a organizat un pic. Și cred că mi-a și plăcut destul de mult, pentru că m-am surprins implicându-mă serios. Adică am încercat să aleg subiecte care mă interesau ca să învăț ceva dacă tot trebuie să fac research. Așa am ajuns să fac proiecte despre educație sexuală, anxietate socială sau stalking, unde am scris de 3 ori mai mult decât trebuia sau ce faci când te ia cu viață academică.

Ideea e că domeniul asistenței sociale mi se pare destul de neglijat și prost înțeles. Și ar trebui în primul rând comunicat mai bine. Adică dacă te uiți pe pagina de la Antidrog, de exemplu, conținutul de acolo nu e deloc atractiv pentru target, sincer. Și asta e trist. Și pe noi nu ne învață nimeni cum să abordăm problema grupurilor vulnerabile. Cum să ne implicăm. Cum să ajutăm și să nu mai stigmatizăm atât. Ideea asta frumoasă că nu trebuie să judeci oamenii, ci să le înțelegi povestea și să îi ajuți dacă poți.

Cum împaci masterul cu jobul?

În primul semestru nu lucram, adică făceam un fel de freelance part-time, poate de aici implicarea mea în sesiune. Din al doilea semestru am început să lucrez full-time pentru prima dată și să fac școală în același timp. Dar nu e ca și cum aveam cursuri toată ziua sau trebuia efectiv să mă duc fizic undeva.

Mie îmi place facultatea online și probabil e o opinie nepopulară. Dar cel puțin la master mi se pare că ar trebui să fie o opțiune uzuală, având în vedere cât timp îți salvează. Că oricum tu înveți mai mult singur și online e mai ușor să ajungi la ore. Mai ales când se suprapun cu programul tău de lucru, adică atunci când ai cursuri de la 4. E relativ ușor, adică nu e ca și cum faci chirurgie pe creier la una dintre ele. Și ține mai mult de cum te organzezi, dar aici e un capitol mare și complicat.

Cred că dacă nu te duci la ceva care te depășește prea tare, adică dacă simți că faci față, te ajută un master în altceva decât specializarea ta de bază. Dacă vrei să te nișezi în domeniul tău actual și asta e okay. Oricum, ideea e că poți să te reprofilezi la un moment dat și să înveți atunci. Dar e bine să ai informații din mai multe sfere dacă îți plac și simți tu că faci ceva cu ele.

În orice caz, iei ce funcționează pentru tine din școală și cam atât.

Sau cum m-au dat afară de la primul job după vreo săptămână. Mie-mi place să zic că mi-am dat demisia.

Acum vreo doi ani am fost pentru prima dată angajată (și-am avut contract de muncă pentru cele aproximativ 10 zile cât am stat acolo), iar această poveste minunată care n-a văzut lumina CV-ului meu poate ajută pe cineva să aibă grijă și să știe ce să ia în calcul în mixul facultate – job part-time – viață.

Era o primăvară frumoasă, soarele strălucea, floricelele roz de pe terasa de la Mate apăreau liniștite în pozele de pe Instagram, viața din anul doi de facultate era aproape bună. Adică atunci când eram mai mică și știam că am potențial și skill-uri nedezvoltate, chiar dacă nu știam să fac prea multe.

La vremea aceea, experiența mea în carieră era destul de redusă. Mai fusesem în internshipuri și chestii din astea înainte, dar nu mai avusesem contract de muncă and co, chiar dacă primisem și bani cândva. Dar na, așa ești la început, atunci când freci mailul și primești vreo 2 răspunsuri din zece, în cazurile fericite.

Așa că inaugurez categoria asta de CARIERĂ, unde probabil voi tot spune povestioare cu sfaturi nesolicitate, pentru că poate ajută pe cineva. Sau nu, dar aia e, atât s-a putut. Aș fi vrut să citesc și eu undeva astea cândva, cred – adică măcar să te pregătească cineva pentru piața muncii, dar asta e altă poveste.

Ai greșit jobul, fata mea

Când eram mai tânără și mai lipsită de cunoștințe (adică nu acum mult timp, aproape doi ani), am fost fundraiser la un ONG. Știi oamenii ăia care se plimbă cu un dosar în mână și te acostează pe stradă, iar tu ori te faci că nu îi vezi, ori te uiți pe telefon, ori îi privești urât? Bine, poate nu chiar așa, dar ai înțeles ideea. Been there, done that.

Eu voiam să lucrez în publicitate, dar eram în anul doi de facultate și nu era momentul, nu găsisem ceva. De fapt, mint. Am plecat dintr-un internship mișto unde am câștigat primul meu salariu și unde am avut șefi mișto, pentru că eram mică și nu știam să mă integrez și să comunic. Dar aia e încă o poveste. 

Așa că uite-mă pe mine, cu un clipboard în mână, încercând să conving străinii de pe stradă să doneze pentru o cauză. Care era bună, nu aia era problema. Dar cred că nu mi-a plăcut din prima zi. Nici ce făceam, nici faptul că  trebuia să mă plimb de colo-colo, nici colectivul. Știu că la un moment dat cineva a zis să facem salutul “hip-hip-ura”. Pls no.

Short story

Îmi amintesc cum eram îmbrăcată ca o prințesă. Și venisem de la facultate să abordez oamenii în pasaj la Universitate și să mă milogesc să doneze. Nu zic că e ceva greșit în asta, absolut orice meserie ar trebui respectată. Doar că nu se potrivea cu mine și nici nu cred, sincer, că genul ăsta de abordare aduce donații. Adică nu zic că am experiență în asta și nu îmi dau prea avizat cu părerea, dar mi se par mult mai bune SMS-urile, chestiile online, campaniile bine gândite. Dar acum nu zic că dețin adevărul absolut și deviez de la idee. Îmi amintesc când a plouat și atunci când m-am dus la interviu. Semne. Sau când am făcut exerciții de abordare pe stradă cu poezia învățată. Mi se pare super trist că ONG-urile care chiar fac ceva au nevoie de finanțare și fiecare bănuț contează, încât trebuie să se comporte așa.

După ce mi-am dat seama că nu e de mine și nu mor de foame dacă nu fac niște bani în plus, m-am dus să-mi dau demisia. Dar se pare că la asta am fost pe aceeași lungime de undă, pentru că m-au chemat și ei. Și m-au numit cel mai prost angajat din istoria lor și cu asta cred că sunt de acord, mulțumesc. Iar de atunci mi-am schimbat un pic perspectiva și am rămas cu câteva lecții despre carieră.

Ce am învățat

Că dacă te duci doar după bani se simte

Planul meu în această poveste era să fac bani, eventual destul de repede și fără o mare chinuială. Și la promoții nu m-am dus (pentru cei care nu știu ce e aia, înseamnă promoter, adică de obicei fetele drăguțe din supermarket care îți dau să guști ceva, you know). Așa că am făcut ce ar face, probabil, orice student și am căutat pe Google ceva, orice. Și am dat de treaba asta unde erai plătit pe ore și aveai program somehow flexibil. 

Că trebuie să-ți placă

Mereu am fost de părere că trebuie să faci ce vrei. Și lumea îmi zicea că faci compromisuri, bla bla, că nu e mereu cum vrei tu și așa mai departe. Așa cum am zis că un job care mă pune să mă îmbrac cumva nu e pentru mine. Da, cred că trebuie să fii flexibil, dar deep, at your core, să îți placă.

Și să găsești o cauza dincolo de ce faci

Why-ul, cum îi zice Simon Sinek. Adică da, lucrezi să faci bani și să poți să ai viața pe care o vrei. Și să te simți împlinit și apreciat, că uite ce mare artist/creativ/revoluționar ești tu. Dar mai departe de asta, munca ta trebuie să aducă o schimbare cumva în lume. Un om să fie influențat în bine. Să miști acolo ceva, orice, cât de mic.

Că mai bine investești timpul în a face ceva cu tine sau a-ți dezvolta un skill

Mai ales când ești la facultate. Da, dacă vrei să lucrezi și asta simți sau ai nevoie, go for it. Din practică am învățat mult mai mult decât am învățat actually la școală. Dar ai atâta timp să muncești după și nu ar trebui să fie atâta grabă încât să iei tot ce prinzi. Chiar dacă așa e de obicei la început, când n-avem experiență și timp să o acumulăm.

Pe mine mă speria ideea de a fi too much la job, pentru că am stat cu oameni care nu mai aveau timp de nimic și erau mult prea obosiți. Și nici nu le plăcea. Și am trăit cumva cu frica asta interiorizată care nu e a mea, dar care îmi dă din când în când triggere care se traduce prin procrastinare sau time management mai prost uneori. Dar cred că învățăm cu toții treptat cum să echilibrăm cariera cu viața personală și binelele psihic. Și asta e perfect în regulă.

Că-mi place flexibilitatea. Aș lucra pe teren doar dacă ar fi ceva mega wow. În rest sunt bine cu laptopul meu.

Că e bine să-ți expui părerile și să te integrezi într-o echipă, chiar dacă îți place să lucrezi on your own. Și vei găsi oamenii potriviți.

Junior la început de carieră

Probabil premisa mea era să fac facultate și să mă ocup de asta ca să nu mă aglomerez. Când ești student e greu să găsești program flexibil, mai ales pe vremea când work from home sau school from home nu existau. Și e greu să găsești ceva ca lumea când nu ai experiență – pe care n-ai cum să o faci – acest cerc vicios. Că nu prea te iau oameni să te crească.

Azi lucrez în publicitate de trei luni și mă bucur că am găsit un loc, un moment și timpul să fac asta. Pentru că am învățat atâtea în lunile astea și când oamenii au încredere în tine ai și tu mai multă. Sau invers. Sau ambele.