Bună ziua, am făcut 25 de ani luna asta și voi scrie ceva aproape coerent și vulnerabil aici, pentru că așa funcționez. Circulați, mulțumesc.
E prima dată când mi se pare că fac mulți ani
25 are o altă rezonanță și e o bornă, cum zicea terapeuta. În mintea mea s-a aprins pentru trei secunde un beculeț de genul hei, ai un sfert de secol, poate ar trebui să fii mai adult să iei decizii să știi ce faci cu viața ta. Chiar dacă în realitate nu trebuie nimic și învăț să fiu blândă cu mine și în același timp să trag de mine să fac, nu doar să gândesc.
Ziua mea e pe 4 ianuarie, după ce toată lumea e sătulă de atmosfera festivă și petrecut. De asta, de obicei, când eram mică mă sărbătoream de ziua de nume, în noiembrie. Dar mie îmi place că pentru mine anul începe atunci, nu pe 1 ca pentru toți. Mă face să mă simt specială. Și pentru că ultima dată când am avut tort de ziua mea cred că a fost tot când eram mică, anul ăsta am zis că poate e cazul să remediez situația. Recomand Eric periferic.
Uneori cred că nu îmi dau suficient credit
Acum ceva timp, să locuiesc singură părea ceva aproape imposibil. A trecut un an și ceva și mi-e mai bine decât aș fi crezut.
În unele dimineți mă trezesc chill, cu razele de soare care bat artistic pe perete. Dar în majoritatea mă trezește Venus care vrea mâncare și atenție.Realitatea nu e mereu ca într-un video romanticized de pe Insta și în garsoniera mea destul de mare nu bate lumina decât în prima parte a zilei. Dar povestea asta nu cred că e despre asta, nici nu știu exact despre ce e.
În chiuvetă sunt iar vase, chiar dacă sunt un singur om. Apoi nu mai sunt. Apoi sunt iar. Valabil și pentru teancul de rufe de pe mașina de spălat. Dar fac curățenie, deschid geamurile, vântur praful. Uneori e vineri seara și vin acasă de la birou cu chef de făcut curățenie generală. Nu mă ține mult. Ard Palo Santo și trăiesc ca într-un serial în care am ajuns la un sezon unde se întâmplă ceva important. Încerc să mă țin de rutinele sănătoase cu journaling, citit, meal plans, organizat viața. Dar nu sunt neapărat punctul meu forte.
Am învățat să mă descurc singură. Să deschid o sticlă de vin și, recent, una de șampanie. Să plătesc toate utilitățile la timp și, probabil cel mai important, să stau cu mine fără să-mi fie frică. Să dorm într-un pat de două persoane și să nu mă deprime asta. Și să nu mă gândesc la toate scenariile apocaliptice de femeie singură. Lucrez, am grijă de mine, merg la sală și fac multe lucruri singură fără să fie sad.
Cândva scriam că
Singurătatea e o casă mare și goală unde îți auzi fiecare bătaie a inimii mai clar. Te sperie inițial. Noi nu suntem obișnuiți cu propria noastră liniște, nu știm cum să ne uităm în oglindă și să spunem hei, te iubesc, îmi place să îmi petrec timpul cu tine. Ne ascundem în distragere să ne înecăm orice urmă de demon am mai avea, suntem cei mai buni exorciști. Dar ce se întâmplă când trebuie, forțat, să stăm față în față cu noi și liniștea asta?
De ziua mea am mers la terapie, pe canapeaua albastră pe care stau săptămânal o oră în încercarea de a găsi răspunsuri și a (mă) înțelege. Și am extras cadrul ăsta de tarot cu TEMPERANCE. Această lecție pe care o învăț cu ups and downs. Cred că va fi cuvântul anului. Să îmi promit mie să am răbdare și să respir înainte să mă aprind.
Într-o zi frumoasă de mai, m-am dus în primul meu retreat.
De fapt nu. aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa6y*+âî80 (scuze, aici a sărit pisica pe tastatură și mi s-a părut un artificiu scriitoricesc frumos). Călătoria asta a început într-o joi la birou, când am deschis un newsletter despre un retreat de terapie prin artă la care tocmai se terminase early bird-ul (că eu nu prea deschid NLuri, paradoxal). “Hei, cum ar fi să merg aici și să ies din zona mea de confort?” Dar am zis să aștept, să mă gândesc, să întorc subiectul pe toate părțile, poate să-mi întreb terapeuta. Apoi într-o luni când încă mă gândeam la asta, am primit un call super random despre o colaborare la care trimisesem mail acum vreo șase luni. Și am râs, că dacă asta nu e un semn, atunci nu știu ce mai e.
N-am mai mers singură cu trenul de aproape doi ani. CFR s-a modernizat și scanează biletele, dar tot nu și-a spălat geamurile. Nenea șofer de Bolt cu mașină care pare că se dezmembrează s-a înjurat cu aproape toți ceilalți șoferi. A început o înjurătură, și-a cerut scuze, i-am zis că e okay și a continuat tot drumul. Personalul ăsta e ca o simulare de cutremur, sper să nu deraieze și să cădem în apă.
Când m-am trezit singură în gara din Eforie Sud mi-am amintit că am acest instinct de a mă descurca singură, chiar dacă uneori e sufocat de straturi de mecanisme.
For the record, acum un an aveam zile în care abia ieșeam să mă plimb pe străduța din fața blocului. De asta experiența asta a fost destul de big deal pentru mine, indiferent de cum poate fi percepută în exterior.
Eram în mijlocul potecii, într-un loc nou, fără să cunosc pe nimeni. Ce putea să meargă prost? Pentru că în gară oamenii s-au dus în două direcții diferite, am mers în locul care părea cel mai primitor. Așa că am urmărit două femei cu un copil care am sperat că au înțeles când am întrebat despre faleză, am mers pe străduțe, am sperat că suntem safe, apoi ele au dispărut și m-am trezit într-o intersecție în care mai era o singură bătrânică. Am contemplat la sensul vieții și de ce naiba m-a mâncat pe mine să vin la cucuiata din vale singură, am respirat un pic și am întrebat-o dacă merg bine și mi-a zis să o iau pe o stradă de unde m-am rugat să nu iasă nimic din boscheți.
Când sezonul estival nu e deschis, stațiunile turistice sunt niște fantome. Adică e închis aproape orice și nu prea vezi oameni pe stradă. Apoi eram eu, plimbându-mă pe faleză și sperând că o să găsesc o terasă deschisă unde să beau cafeluță fără să mă mănânce câinii (găsisem cinci care stăteau dandy relaxați în drum). Apoi am avut această discuție superbă cu un nene care mi-a explicat unde ar fi ceva deschis, apoi mi-a zis că aici câinii sunt blânzi, băieții sunt răi. Long story short, am ajuns la cazare safe and sound aproape fără maps, iar povestioara asta pare mai dramatică decât a fost.
Eu și grupurile de femei nu prea
Mă rog, eu și grupurile, dar descopăr în fiecare zi că de fapt asta vine din condiționările cu care am crescut până acum – că mie nu îmi place x, că eu nu știu să y sau nu pot să z. Și poate din rebeliunea asta de a nu fi ca toată lumea, combinată cu faptul că mi se pare greu să îți faci prietene când ești adult, nu mai zic să mai fie și grup.
M-am dus fără așteptări prea mari, pentru că era deja destul faptul că mă duc. Am descoperit că pot să am răbdare, să ascult empatic și să primesc energie, complimente, cuvinte din astea de conectare. Și că pot să mă simt okay și afară din zona mea de confort.
Nu pot să zic că a fost o experiență life changing, pentru că eu cred că lucrurile astea vindecătoare sunt un proces, nu ceva quick fix. Dar am pictat cu degetele, am plâns terapeutic într-un grup, am făcut yoga pe o plajă goală în haină de blană și mi-am mai învins niște frici.
Retreat sună așa, guru vrăji în grup și iluminare. Dar mie mi-a plăcut relaxarea de aici datorită Antoniei de la Fig, faptul că nimic nu era impus, că nimeni nu era mai bun ca nimeni, că aveai spațiu să fii vulnerabil. Și a fost ca o vacanță scurtă în care m-am mai vindecat puțin într-un loc frumos (da, faptul că a fost la Arome22 a fost un punct important în decizia mea).
Mi-a rămas în cap ideea asta frumoasă, că opusul anxietății nu e calmul, ci credința că poți să gestionezi orice s-ar întâmpla.
Mi-ar plăcea să spun și că am o concluzie coerentă și că sunt super adunată, dar adevărul e că o iau din aproape în aproape în procesul meu de vindecare și sunt mândră când ajung să fac lucruri la care versiunile mele din trecut nu s-ar fi gândit. Dar dacă ar fi să spun ceva încurajator, e probabil faptul că if you are looking for a sign să faci ceva spontan, this is it.
Te chinui să scrii ceva și nu prea se scrie nimic. Aproape că-ți respecți statutul. Bună ziua și bine ați venit la frânturi din creierul meu. Luați loc, make yourselves cosy. Cafeluță?
Deschizi un tab. Îl închizi. Repeți de zeci de ori în juma de oră. Bine, n-ai numărat, dar îți place să crezi că ai intuiție. Concentrarea ta e vraiște, de parcă ești un copil care se lasă furat de șapte chestii diferite. Și plânge și râde și se lovește și bocește iar și după mănâncă înghețată să-i treacă. La tine-n cap vin multe gânduri diferite și te duci după fiecare că așa-ți place, să nu le ignori că nu-i frumos. Faci cafeluță și pui parolă la aplicația de screen time, dar o reții din primele încercări. Procrastinezi cosy, învelită cu pătura pufoasă. Te frustrezi și te semi blamezi și accepți că e o fază și că uneori te hrănești cu scrolluri și informații despre viața de pe internet a unor străini.
Uneori e chiar ușor să fii singur. Se cheamă independență, știi. Cică trebuie doar să te prefaci un pic și gata. Încă înveți, faci progrese. Iei exemplu de la pisicile din cartier care nici măcar nu vin la tine să le mângâi, au treaba lor. Dar câteodată e too much, nu e “the silence of silence”, e “my own silence”, cum zicea Sylvia Plath. Bormașina din vecini nu îți bruiază gândurile și nici nu te face să te simți printre oameni, doar te enervează. Alo, tu vrei doar zgomotul interior, ok?
Corpul reacționează la ce simți. Sau la ce nu simți, în cazul tău. Terapeuta ți-a zis că ai corpul în urmă față de minte și emoții. Că gândești la foc automat, dar nu te-ai calibrat în totalitate și senzațiile fizice îți arată că trebuie să slow down, să fii atentă la și blândă cu tine. Cică nu te uiți unde trebuie. Poate ar trebui să pui anunțuri cu in need of cuddle buddy, că dating apps îți dau și mai multă anxietate lately.
E okay, nu te plângi. Bine, doar puțin. Câteodată te complaci, știi și tu că e mecanism de autoapărare. Uneori e mai ușor să rămâi în nefericirea familiară, decât să faci eforturi să ieși în mai bine, când asta ar însemna necunoscut. Dar la naiba, faci eforturi și-ai obosit un pic. La fel cum e mai ușor să cauți vinovați (mereu tu sau altcineva, aproape niciodată la mijloc) și să fii rece și suferindă în liniște, decât să fii vulnerabilă și să accepți când ești rănită. Ce chestie și cu sentimentele astea.
Da-i okay, înveți să te comporți cu tine la fel cum ai face-o cu un copil. Să dormi cât trebuie. Să mănânci bine. Să le iei una câte una, să plângi dacă simți, să fii drăguță cu tine. Ar țipa o mamă la copilul ei pentru că e moody? Nu. În cazul fericit. Așa ziceam și eu.
Cred că am văzut cartea asta pe TikTok și m-a atras titlul, înainte să aflu despre ce e de fapt. În ultimul timp am simțit nevoia să citesc ficțiune, ceea ce nu prea mai făceam și pot să spun că m-a prins destul de tare, adică am tras de mine să-mi păstrez încă puțin ultimele pagini. De asta am și ținut să îi fac o recenzie, chiar dacă eu nu prea pot să povestesc despre cărți fără să dau spoilers.
Trigger warning: s-ar putea să fie puțin greu de digerat pentru unii oameni, pentru că abordează subiecte precum bulimie, moarte, pastile, suicid, alcoolism, dependență, printre altele și are și multe momente de what the fuck.
“My hibernation was self-preservational”
Acțiunea se petrece între 2000 și 2001 în New York (se termină cu 11/9), iar protagonista (care nu are nume) caută o soluție ca să își vindece insomnia. Și se duce la o psihiatră nebună care îi prescrie periodic un mix de medicamente (unele reale, altele inventate) ca să poată să doarmă, într-un plan în care crede că s-ar vindeca într-o perioadă de aproximativ un an. Are bani moșteniți, un job la o galerie de artă și în aparență viața ei ar trebui să fie happy, dar cumva cred că una dintre idei e că nu știi nimic despre trauma omului pe care îl vezi.
Singură pe lume, orfană dintr-o familie disfunțională, cu un fost toxic și o prietenă bulimică față de care are o dinamică ciudată, are traume pe care nu poate să le proceseze conștient, așa că nu e nimic surprinzător în situația în care a ajuns. Nu se atașază, în aparență nu are sentimente și nu îi pasă prea tare de nimic. Dar nu e portretizarea omului depresiv clasic, care stă în casă și plânge și nu are energie să se îngrijească. Din contră, e cât se poate de normală la prima vedere, ceea ce accentuează ideea că tulburările psihice nu trebuie să arate cum am învățat noi din filme ca să fie valide. Adică omul pe care îl vezi la magazin și îl judeci poate să treacă prin chestii de care tu habar n-ai. Narațiunea nu abordează prea mult backgroundul, ci se focusează mostly pe înțelegerea prezentului, chiar dacă cu rememorări ale unor perioade traumatice. Și poate că în asta stă de fapt vindecarea. Că își permite, la un moment dat, să simtă tot ce a reprimat.
“I thought that it was going to save my life”
Chiar dacă problematica pe care o tratează e dură, modul în care este narată e funny, cu destul de mult cinism, ca o antiteză la cât de dark sunt aspectele de acolo. Eu am observat un fel de detașare, specifică disocierii, care are foarte mult sens în contextul dat. Nu e scrisă într-o manieră tristă, de drama queen și protagonista chiar vrea să-și revină, într-un mod puțin twisted. Dar cine judecă, până la urmă, cum alegem să gestionăm o situație complicată dacă asta înseamnă să putem să fim funcționali?
Cred că mi-a plăcut pentru că am rezonat, pe alocuri, și cu vocea cinică, și cu vocea rănită care nu și-a permis să simtă, și cu vocea izolată, singură, care crede că oamenii nu sunt acolo pentru ea, dar și cu cea care se agață de orice îi dă speranță și știe că poate să fie mai bine.
Mie mi se pare un fel de satiră. Într-o societate în care sănătatea psihică e privită încă destul de tabu și suntem învățați că o pastilă poate să te vindece miraculos, confruntarea cu trauma nu e ceva ce ni se explică sau pe care să-l considerăm necesar. Și unora li se pare un moft, ceea ce ne face să ne izolăm și să trăim toată experiența asta sumbră a înțelegerii lucrurilor prin care trecem singuri, fără să ne susțină cineva.
Între pastile și terapie
O altă idee din carte este cea a pastilelor și a faptului că protagonista le vede ca pe ultima soluție într-o situație disperată și le ia destul de random, ceea ce duce la reacții adverse și dependență. Și chiar dacă industria psihofarmaceutică a făcut progrese în ultimiele zeci de ani, tratamentul nu funcționează așa, luat de capul tău. Da, poate să fie vital și să ajute, că de asta e făcut. Dar în absența terapiei, cumva, e tratat efectul, nu cauza problemei. De asta în carte merge la o psihiatră care îi îndeasă diverse medicamente abia lansate și nu îi pune prea multe întrebări despre familie și chestii prin care a trecut. Că e perspectiva biologică asupra situației. Bine, eu o dau aici speculativ, nu avizat. Dar cumva trebuie să tratezi problema pe toate planurile ei, inclusiv cele foarte profunde care nu se văd la suprafață.
*a nu se înțelege de aici că sunt împotriva tratamentului pshiatric atunci când e necesar și e luat sub supravegherea unui medic, pentru că e super important ca oamenii să aibă acces la medicația potrivită
#BineLaCăpuț
N-are sens să o mai dau cu statistici ca să justific de ce sănătatea psihică e importantă. Mie îmi place să citesc despre asta și pentru că mi se pare un fel de awareness. Că nu mai ținem acest subiect sub preș și începem ușor-ușor să îl destigmatizăm. Că da, uneori ne simțim nașpa și nu suntem niște panseluțe vesele mereu, că ne afectează ce se întâmplă în lume și în noi, că avem moștenite traume de la părinți, că vindecarea nu e ceva easy peasy cu bătut din palme.
Las aici o listuță cu resurse care ar putea să fie helpful în aceste condiții:
În fiecare dimineață faci aceleași gesturi. Automatisme. Te dai jos din pat. Te speli pe dinți. Faci cafeaua: iei ibricul, torni apă, îl pui pe foc, pui în cana portocalie două lingurițe aproape fără vârf, fără zahăr în unele zile, cu lapte vegetal cu vanilie în altele (se mai cheamă rutină dacă modifici elemente?). Îți pui apă în paharul mare care stă pe birou, deschizi geamul, auzi zgomotul din parcare.
În (aproape) fiecare zi mailul scoate sunețelul lui enervant care îți activează niște fomo pe care îl simți plimbându-se prin corp și dai scroll pe Insta ca să-ți amorțești creierul, chiar dacă spui mereu că nu mai faci. Mecanisme de coping care se transformă în autosabotaj. Te uiți la drame și la fericiri care nu sunt ale tale și-ți zici că de mâine te schimbi. Că iei ce-i mai bun din clipurile motivaționale și adopți obiceiuri bune, că rupi perfecționismul în paișpe și dai de pereți cu overthinkingul și procrastinarea. Dar știi și tu că nu e chiar așa.
Nenea din blocul vecin care are grijă de pisica din cartier, a căutat-o la un moment dat prin ploaie ca să îi dea de mâncare. A strigat-o și a ieșit fără umbrelă să o aducă la adăpost unde avea pregătite bobițele de toate zilele. La tine nu vine nimeni când plouă, afară sau în minte. Uneori te gândești că e mișto să fii pisică, să te scarpine cineva în cap mereu și să miauni când nu-ți convine ceva. Să n-ai atâtea responsabilități care să te apese pe umeri – libertatea, controlul, toate conceptele lumii de adult cu care nu prea știi ce să faci.
Celălalt bătrânel iese în fiecare zi, de mai multe ori, cu un terrier mic cu fundiță roz în vârful capului, pe care îl plimbă fără lesă. Te cunoști din priviri cu toți stăpânii de câini și vânzătorii de la Mega, ai aceste ritualuri în proximitate și te plimbi pe aceleași două sau trei străzi. Ești ca în Sims, aceleași locuri, aceleași personaje, de ce naiba te miri că te simți la fel?
Unele chestii rămân neschimbate sau își continuă cursul indiferent de ce ți se întâmplă ție. Cum era aia cu soarele care încă răsare și apune zilnic. Oamenii își văd de treaba lor, lumea continuă să de învârtă. Frunzele cad, vine toamna, îți înlocuiești vechile credințe despre tine cu unele mai bune. Cunoști alți oameni, înainte nu vedeai viața fără unii și uite că trăiești. Frica de abandon mai tace din când în când, aia de viață în general e pierdută în disociere.
Respiri. Nu prea trăiești în prezent, mai mult supraviețuiești, dar e și ăsta un mod de a fi. Poate e o formă de nefericire, chiar dacă intensitățile variază după cum bate vântul. Uneori e bine, uneori e deprimant. Sunt mai multe tipuri de singurătăți și nu toate sunt triste. Te învârți într-un cerc de confuzie și asta e ce primești înapoi. Înveți să trăiești cu tine, dar în același timp fugi cu o disperare inconștientă de asta. De adevăruri. De singurătăți. Îți zici că ești bine și uneori e adevărat, dar ești într-un rollercoaster emoțional ca să-ți astupi un gol, să nu cazi în vid existențial.
Nu vine nimeni să te salveze. Adevărul e că nu îi pasă nimănui dacă ieși din casă sau dacă te izolezi ca-n peșteră, fără contact uman; sau când ai făcut ultima dată sex, dacă te simți bine pe bune sau te prefaci, de câte ori ai plâns ieri. Și asta ar trebui să fie ceva eliberator, cică. Acceptare (data viitoare când o să-i spun cuiva “te iubesc” persoana aia poate o să fiu eu).
Dar hey, în fiecare zi continui să faci toate chestiile astea care te scot din butoiul cu melancolie. Mai aluneci, mai cazi, dar niciodată nu rămâi blocată acolo. Și asta ar trebui să însemne ceva, nu?
Acum o lună și ceva mi-am luat o săptămână de concediu să frec menta și să mă uit la pereți. Asta ar fi descrierea colocvială. Altfel spus, am avut niște liber, pentru că cred în pauze și în nevoia asta de făcut nimic pentru a ne reîncărca.
Despre pauze
Nu știu despre ceilalți oameni, dar eu am multe momente în care creierul mi-o ia pe câmpii. Lipsa de concentrare, procrastinarea și anxietatea se iau frumos de mână și fac un cerc vicios. Dar lucrez în fiecare zi la diminuarea acestor tendințe. Am un job full time deja de vreo nouă luni, cea mai îndelungată perioadă pentru mine. Îmi place, am flexibilitate, pot să stau în pijămăluțe și să îmi organizez timpul. Mai adăugăm niște master, o pandemie lungă și alte aspecte de procesat.
Atunci când ajungi într-o fază în care te simți secat de energie, poate cel mai bine ar fi să check with yourself și să vezi de ce ai nevoie. Și, de cele mai multe ori, să pui stop un pic pe tot e cea mai bună decizie. Că nu arde și dacă tragi de tine când ești aproape varză nu o să te faci miraculos să dai randament.
Mereu am vorbit despre nevoia pauzelor, chiar dacă poate uneori nu aplic tot ce scriu. Cel puțin nu așa cum ar trebui. Dar e okay, mă accept așa și știu că totul e un proces și schimbarea nu e ceva ce se întâmplă pur și simplu. Tiparele astea pe care le ai pe care s-au fundamentat mecanismele de autoapărare și sabotare (alea care te fac să ai comportamente care nu îți plac) nu se înlocuiesc cu o rutină cu obiceiuri pozitive așa, brusc. De asta am răbdare cu mine.
Când dai în prostie scroll pe social media la chestii neimportante pe care eventual le-ai mai văzut deja și îți iei telefonul în mână de șapte ori, pentru că nu poți să te concentrezi pe un singur ceva, îți dai seama că e o problemă acolo. Mi-ar plăcea să spun că o pauză a rezolvat asta, dar nu. Relația mea cu social media e una de love and hate. Îmi plac părțile ei pozitive și nu pot să le contest. Adică acea componentă educativă, de jurnal online, de loc care m-a ajutat să cunosc oameni prin scris.
Dar, pe lângă ideea asta de FOMO și de comparație, intervine și nevoia de dopamină din ceva nou. Studiez adicții, deci știu că dependența asta de online provine dintr-un issue mai profund. Să vrei să fii văzut, înțeles, să ai un loc. În fine, să te rupi puțin de tot ce faci și nu îți place bine poate să îți activeze alte circuite din creier, cică.
Am fost la mama și am stat cu pisica
Atunci când am zis că îmi propun să nu fac nimic, am vorbit serios. Pentru că nu aveam energie ca să organizez ceva, orice, am zis că cel mai bine e să mă duc la ai mei, unde să nu îmi pese pentru un timp. Nu zic că am reușit să mă detașez, dar am putut să fac câteva ceva care mi-a făcut bine. De exemplu, să nu stau pe social media o săptămână și ceva, să reduc timpul petrecut pe telefon și să nu mă ating deloc de laptop (pe care chiar l-am lăsat acasă).
Am dormit și am ajuns să mă simt odihnită. M-am jucat cu pisicile, am stat cu ai mei, am făcut o plăcintă de mere aproape fail, am turnat pentru prima dată lumânări parfumate. Am citit „Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău” de Fredrik Backman, acest autor pe care l-am descoperit recent și care scrie un fel de povestioare reconfortante pentru adulți:
„- E o superputere bună să poți să schimbi amintirile, recunoaște Elsa.
Bunica dă din umeri.
– Dacă nu poți să scapi de alea rele, măcar să-ndeși acolo cât mai multe bunicele.”
„Oamenii trebuie să-și spună poveștile, Elsa. Altfel, se sufocă.”
Am respirat și am făcut pași ca să mă adun. Să ieși din rutină un pic te ajută să îți pui gândurile cât de cât în ordine. Să ajungi la constatări, să privești părți din tine care nu te mai sperie la fel de tare. Poate nu e o soluție universală, pentru că funcționăm cu toții diferit. Dar să îți faci timp să te uiți la tine și să te întrebi de ce ai nevoie. Nu să te neglijezi și să-ți zici că mai poți și așa. Că mintea noastră e o unealtă minunată dacă avem grijă de ea. Să-ți iei câteva minute în fiecare zi să te observi, să te analizezi. Să respiri, să scrii și să vezi ce te apasă nu e un moft, e ceva necesar.
Bine, poate nimic nu înseamnă chiar nimic
Știi, poate când nu-ți mai găsești entuziasm pentru chestii care îți plăceau, nu are legătură cu faptul că nu îți mai plac cu adevărat. Ci cu starea ta care e pe low. Că nu ai energie nelimitată dacă o consumi cu lucruri care nu contează. Și productivitatea arată diferit în funcție de zile, iar asta e perfect în regulă. Așa că mai bine ai grijă de tine și încearci să ai în jur ceva ce îți schimbă starea. Flori, o cană colorată, un om, o agendă care îți aduce acolo un 1% de optimism. Nu toate schimbările astea bune trebuie să fie grandioase. Poate uneori meditezi, scrii scrisori imaginare și termini un to do list. Alteori plângi terapeutic și îți aranjezi spațiul unde lucrezi și toate astea au un impact, chiar dacă nu pare.
Am momente în care mă frustrează că nu pot să îmi găsesc motivația și resursele să fac destul. Chiar dacă oamenii din jur îmi spun că li se pare că fac o grămadă de chestii. Îmi dau seama că asta vine de la criticul meu interior, de la faptul că încă sunt într-un proces de a învăța să mă apreciez așa cum trebuie. Dar constat că am energie împrăștiată în șapte părți. Așa că e și normal să nu îmi ajungă pentru ce îmi propun. Eu și când zic că nu fac nimic de fapt mă gândesc la liste și listuțe cu ce voi face sau aș putea să fac. Ține de cum îți educi creierul, cred.
Și știu că nu sunt singurul om în această situație. Și cred că asta ne ajută cumva. Să știm că undeva acolo sigur mai e cineva care trece prin ceva similar. Și nu renunță, găsește modalități de coping. Avem impresia asta că suntem așa singuri cu problemele și dilemele noastre, că poate ne afundăm așa tare și uităm că sunt de fapt niște sfere care ne ating pe toți.
Și că sentimentele astea își fac culcuș în fiecare dintre noi, dar nu toți le lăsăm să iasă. Unii le dau o pernă colorată, o pătură pufoasă și le permit să stea cât au nevoie, să se joace, să alerge în toate părțile până obosesc și nu mai e nevoie să se manifeste. Alții le îneacă, toarnă peste ele diverse, le pun pernele peste față și le strâng de gât, încercând să le sufoce. Dar emoțiile cer să fie simțite, altfel te bântuie. Și e mai plăcut să stai cu ele la cafea când încă sunt vii, sincer. Chiar dacă poate nu pare scenariul cel mai plăcut.
Nu ești într-o competiție cu alți oameni, ci doar cu tine.
O tot dăm pe Internet despre cum să fii bine cu tine e esențial – ca să fii așa și cu restul, cu noi ca societate. Și cumva ideea că devenim conștienți e un pas spre vindecare. Deconstruim ușor stigmatul asociat sănătății psihice și putem să vorbim despre frici și stări aiurea fără să ne fie rușine de ce o să spună Gigica, pentru că simțim într-un fel că experimentăm situații și emoții similare.
Bine la căpuț pe social media
Lunile trecute toată lumea se uită la „The Wisdom of Trauma” de Dr. Gabor Maté care a fost free o perioadă (și cred că o să mai fie). În orice caz, poți să vezi idei de acolo și în interviuri cu el sau în cărțile pe care eu încă nu le-am citit, dar aștept să. E bine că lumea devine din ce în ce mai preocupată de probleme din gama aceasta și începe să fie aware și pe social media; am văzut multe postări despre documentarul ăsta, așa că măcar ți se făcea spam și te uitai de curiozitate.
În online vorbim despre ce e bine, ce e frumos, cât de minunați suntem. Și asta e bine, nu trebuie să fim negativi mereu. Dar ideea ar trebui să fie de autenticitate și poate chiar educare online – că găsești resurse, obiceiuri, idei și să te gândești „hei, poate că așa e, poate ar trebui să fac ceva în legătură cu situația asta, poate nu doar eu mă confrunt cu asta.”
Nouă ni se pare așa, un moft – „ești un pic trist”; „nu te mai gândi”; „bate puțin din palme”, „lasă că-ți trece…” Și chiar dacă pe de-o parte ideea din spate de a schimba gândirea e bună și nici intentiile oamenilor nu sunt rele, ele pot să îți accentueze starea. Să te facă să refulezi anumite emoții etichetate negativ și să le faci un bulgăre mare și frumos. Că noi suntem de obicei învățați să punem sub preș ce nu e plăcut, să ascundem ce ne supără, să aruncăm într-un sertăraș pe care nu îl deschidem decât atunci când ne sâcâie mult prea tare. Și asta e toxic, că ai dreptul să te simți într-un anumit fel, să fii trist și frustrat și nedreptățit, să stai cu sentimentele alea, să le înțelegi și să vezi ce vor să îți spună.
Facem mișto de oamenii care au probleme vizibile, de orice tip ar fi ele, îi judecăm (și observ din ce în ce mai des tendința asta la mine, pe care încerc să o educ), dar nu le știm deloc povestea.
Dr. Gabor Maté
Auzisem despre cărțile lui și știam că are cumva focus pe parenting, dar cam atât. E un psiholog ungaro-canadian care a avut o experiență destul de personală cu Holocaustul când era mic și care a lucrat mult cu adicția, trauma și impactul copilăriei asupra individului, printre altele. Are un stil simpatic și te lovesc câteva AHA moments la care poate nu te-ai fi gândit. Adică îți explică informația într-un mod ușor de digerat. Am dat peste documentar super random și l-am văzut în două părți, cred că am și plâns un pic. Și am observat că se traduce o carte la Curtea Veche.
Am văzut câteva păreri și unele zic că e super mișto extra mega, unele zic că e ușor tras de păr. Nu știu cum să mă pronunț față de asta. Mie mi se pare că ar trebui văzut și că fiecare își trage concluziile și ce rezonează cu el, dar ideile sunt bune. Soția lui apare în documentar și zice despre cum și-au vindecat trauma împreună. El a început pe la 40, deci mai există speranță.
Ce e trauma de fapt?
Noi obișnuim să credem că trebuie să fi trecut printr-un eveniment extrem ca să ai o traumă. Că dacă vii dintr-o familie okay și ai avut o copilărie decentă, nu ai motive să te îngrijorezi. Dar noi știm că trauma nu e numai ce se vede la suprafață. Provenim deja din generații care și-au transmis-o tacit, dintr-o mentalitate care a învățat cum să își neglijeze emoțiile. Iar asta nu e vina cuiva.
El spune că în copilărie, bebelușul are nevoie în primul rând de atașament și de autenticitate. Adică să poată să își simtă toată sfera de sentimente. Să nu fie nevoit să și le ascundă pe cele negative (de exemplu, pentru că și-ar supăra părinții) și să știe că e mereu acolo cineva care se întoarce.
Spune că există o școală de parenting care te învață că trebuie să-ți lași copilul să urle singur până se calmează și că ideea asta e greșită – că el își reglează emoțiile cu ajutorul tău și că nu percepe chestiile ca tine, așa că se va simți că e vinovat, trăind cu ideea aceasta interiorizată.
Credințele se formează când suntem mici, de la părinți și din mediul unde stăm. Și familia ar trebui să fie un factor de reziliență, dar uneori nu e. Asta nu înseamnă că au fost incapabili, ci că atât s-a putut atunci. Dar în creierul nostru de copil noi nu putem să procesăm asta, așa că atunci când se întâmplă ceva ne afectează chiar și puțin, iar reacția protectorilor noștri nu este una în care să ne simțim în siguranță toate emoțiile, creștem cu idei greșite. Cum ar fi credința că „Nu meriți”, eventual pentru că asta a rămas impregnată în creierul tău de copil de la ceva minor. Sau că „Nu ești destul de bun”. Și astea îți dau bătăi de cap mai târziu.
Dependența
Adicția e văzută de obicei în două feluri, iar asta am învățat și la mine la master. Ori e o alegere și de asta sunt pedepsiți legal, ori e considerată o boală pentru care iei un tratament. Ideea prezentată în documentar și la care începe să se ajungă este că nimeni nu devine dependent de bine ce e. Adică acolo undeva există un declic dintr-un motiv anume.
În plus, el definește adicția drept ORICE comportament care aduce beneficii short-term și efecte negative on the long run. Adică alcool, pornografie, gambling, gaming, relații, sex, shopping and so on. Adică nu neapărat substanța în sine e ideea, ci mecanismul care umple un gol interior.
Și ideea este că oamenii au o suferință pe care o astupă. E undeva o presiune pe care nu vor să o mai simtă. Așa că încearcă să găsească altceva care să îi distragă de la realitate. De aici ideea lui că trebuie să tratezi trauma, problema în sine ca să tratezi adicția. Această abordare holistică bazată pe integrarea tuturor părților.
Ideea e că nu te învață nimeni cum să îți simți emoțiile în mod sănătos, indiferent de natura lor. Și Freud zicea că „Unexpressed emotions will never die. They are buried alive and will come forth later in an uglier ways.” Reprimarea duce la tulburări și dereglări și așa mai departe. Și poți să ajungi să te pedepsești fără să-ți dai seama, pentru că începi să crezi că ai meritat ce ți s-a întâmplat și să dai vina pe tine.
Reframing și expanding
Ce zice Dr. Gabor Maté e că sinele tău autentic e bun, calm, liniștit și că tu ești sursa de la care pornesc toate. Budiștii zic „Change your thoughts, change your life” și poate că inițial pare o platitudine. Dar ideea din spate, că dacă îți hrănești creierul cum trebuie și începi să conștientizezi anumite patternuri e puternică și te ajută.
Spune la un moment dat și că ai putea să expand yourself from suffering. Adică să crești, chiar dacă acolo undeva la un moment dat ți-a fost făcută o nedreptate la care nu poți să te întorci în timp (bine, există tehnici pshoterapeutice cum e psihodrama, dar asta e altă poveste).
Uite o resursă utilă să înțelegi mai bine aspecte și să get in touch with your feelings: The School Of Life.
Nu zic că spun un adevăr absolut aici. Ci mai mult că poate ar trebui să fim mai atenți la noi și la oamenii din jur și să încercăm să (ne) înțelegem. Am trăncănit aici ce am înțeles eu, cum am rezonat; n-am făcut școală de psihologie și nu mă dau mare deșteaptă. E doar din perspectiva omului care vrea să aprofundeze punctul ăsta de vedere al self-discovery și healing și să dea mai departe.
Când spui sănătate psihică sună așa, cumva utopic.
Oamenii sunt poziționați diferit – ori problemele psiho-emoționale nu există, ori ești nebun, ori ai nevoie de atenție, ori “pe vremea mea”. Și asta e o reacție cumva normală de la o societate pe care nu a învățat-o nimeni cum cum să simtă sănătos, cum să plângă benefic, cum să fie vulnerabilă. Bine, există și cele câteva situații fericite, unde lumea vede importanța topicului. Dar noi suntem cei care încearcă să se înțeleagă mai bine. Urmărim pagini de mental health pe Instagram, ne uităm la Ted Talks, citim cărți, punem citate și remindere și încercăm să #selfcare, chiar dacă uneori nu știm clar cum.
Pauze și memorie
Ultimele săptămâni au fost destul de complicate pentru psihicul meu și nici nu știu clar de ce, dar mi-am dat timp să mă înțeleg. Poate trauma colectivă a declanșat mai multă anxietate ca de obicei, pentru că acum un an a fost ultima zi normală și nici măcar nu știam. Dar am învățat să trăim și cu incertitudinea, ne-a crescut și toleranța la frustrare. Îmi amintesc ziua aia când m-am dus la ai mei și habar n-aveam de nimic, dar pot să văd ce diferență face un an. Corpul are o memorie a lui și își amintește unele momente înaintea ta.
Dar mi-am promis mie să arăt și partea asta vulnerabilă online, nu la modul de victimă, ci la modul de autenticitate. Că suntem oameni și nimic nu e linear, avem și perioade mai proaste în care învățăm. Și e și ăsta un echilibru, să te întorci la tine și să vezi la ce trebuie să mai lucrezi. Și înveți, repari, evoluezi.
Mi-am dat seama că e în regulă să îți accepți sentimentele și că asta nu înseamnă o permanență. a lor. Și am înțeles că e mai bine să treci prin chestii, nu peste ele de parcă nu s-au întâmplat și nu te-au afectat. Pentru că asta e healthy și e semn de strong babe.
Uneori e bine să te menajezi. Când te simți rău fizic îți iei o zi de pauză, de ce să nu faci asta și când psihic ești mai low? Noi nu știm că și asta e okay. Nu ne permitem să luăm pauze de făcut nimic, pentru că măsurăm productivitatea în câte liniuțe am tăiat de pe To Do List. Dar n-ai cum să te aștepți să dai randmanent când nu mai ai baterie. Că suntem umani, gen.
Și nimeni nu ne învață treaba asta. Că e okay să nu fii okay uneori. Și asta nu înseamnă că emani negativ și primești negativ, însemnă că accepți o stare trecătoare și că știi, deep down, că va fi mai bine.
Healing
Vindecarea nu e ceva brusc. Nu se întâmplă peste noapte, bătând din palme. Și nici nu înseamnă că am trecut toți printr-o traumă majoră. Dar asta nu ne face cu nimic mai puțin demni. Să găsești un echilibru în viață. Să fii bine cu tine și să te integrezi în adulthood. Să faci switch între job, viață sentimentală și socială sunt aspecte pe care nu ni le predă nimeni.
Și nici nu e un proces cu floricele și sclipici mereu. Pentru că trebuie să te uiți sincer la tine. Să îți asumi responsabilitate, să te înțelegi, să îți iei niște triggere și să desfaci răni mai vechi ca să poți să vindeci pe bune. Că noi știm bine să ascundem sub preș și să fim uimiți când se împrăștie tot rahatul.
Schimbarea poate părea uneori că nu e. Eu mă frustrez câteodată când văd că încă am anumite reacții, că mă lupt câteodată cu aceleași chestii. Dar îmi amintesc că e normal, că suntem oameni, că nu mai ești cum erai și faci mereu progrese și asta înseamnă ceva. Că uneori e mai vizibil, alteori nu.
Și poate că tot ce contează e că înveți. Când crezi că nu mai poți, mai poți puțin. Sau – nimic nu e așa rău cum pare. Am învățat asta în ultimul an, când mi-am dat de pereți cu inima și creierul și am descoperit că pot. Să ajungi să râzi de tine și de cum erai.
Ideea că nu doar tu treci prin asta. Dacă te gândești puțin, sigur există cel puțin un om undeva pe Planeta asta care are o problemă similară cu a ta, more or less.
Mituri destigmatizate
Ne place să credem că vine cineva și ne repară, iar asta ți-o spun toate clișeele cu sirop. Da, ar fi frumos să vină cineva și să te facă bine și să fie așa de vis. Dar adevărul e că nu se poate și nu funcționează chiar așa. Nu e responsabilitatea nimănui să te vindece pe tine și, sincer, nici nu poate. Poate să fie acolo lângă tine, să hold your hand while you fix yourself, dar nu e soluția tuturor problemelor tale. Am mai zis-o și probabil o voi mai scrie. Pentru că am fost în ipostaza fetei care își aștepta prințul pe cal alb, dar eram de fapt la două extreme – am nevoie de tine de nu mai pot sau n-am deloc, ceea ce făcea intimitatea ciudată. Pentru că eram, la bază, doar speriată și simțeam că nu merit, de aici autosabotarea și codependența.
Credințele noastre limitative se traduc în tot ce facem, chiar dacă nu înțelegem mereu.
Nu trebuie să fii super adunat ca să poți să fii bine și să faci chestii mișto. Pentru că asta vine cu timpul, e ceva la care lucrezi.
Psihosomatozarea e reală. Și există o conexiune între emoțional, psihic și corp pe care poate nu o înțelegem. Adică poți să te simți rău și să nu înțelegi de ce, dar să ai niște blocaje acolo, adunate undeva.
Și nu, dacă vorbești despre chestiile astea nu ceri atenție, nu ești drama queen and so on.
Nu știu dacă are sens și pentru altcineva ce am scris eu aici, dar am simțit să. De asta o tot dau cu sănătatea psihică peste tot, că e importantă și avem idei preconcepute de multe ori. Că la alții e mai bine, că e greu, că nu se poate. Și chiar putem să fim bine, să fim fericiți. Și, poate ce contează cel mai mult, merităm toate astea. Toată iubirea și fericirea din lume.
Picture this. Intri în clasă, cu emoția aia a primei zile, în hainele tale noi, cu mixul de emoție, teamă și entuziasm. Ca la început, când erai un copil care nu prea înțelegea rolul unei instituții cum e școala. Te așezi în banca ta, speri că vei învăța ceva care să îți schimbe perspectiva despre lume, să te ajute să fii o versiune mai bună a ta. Și după o vezi pe profa care îți citește totul de pe slide și țipă să-ți reducă self-esteem-ul, cu poezia aia pe care din păcate o cunoști care zice că generația ta n-o să ajungă nimic și alte derivate.
Școala ar trebui să reprezinte un mediu safe, fiind al doilea factor socializator important din viața copilului. Dar, deseori, devine un spațiu care susține bullying-ul și perpetuează o serie de stereotipuri. Și asta se vede de la grădiniță și până la facultate.
Context
Săptămâna trecută s-a descoperit, prin intermediul postării unei studente de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din București, că încă mai există profesori care nu sunt apți din punct de vedere psihic să se afle la catedră și care sunt cazuri cunoscute și mușamalizate în sistemul educațional românesc.
Dacă vrei să citești un articol super bine documentat și să îți pui mâinile în cap, pentru că s-a descoperit, așa cum era de așteptat, că acest caz nu e nici pe departe unul izolat, și profii care se cred dumnezei există și pe la alte case, recomand articolul scris de Aluziva, cu muulte mărturii ale studenților a căror sănătate psihică a avut de suferit.
Comentariile astea ne ancorează un pic…
Dacă te uiți un pic peste caz, vezi prin comentarii mulți oameni care își dau cu părerea fără să aibă vreo treabă, mulți de genul hate speech. Am citit aproape toate comentariile de pe Facebook din postarea inițială și articolele scrise de EduPedu, Vice, Aluziva și Virgin Radio și, chiar dacă n-am găsit suficient de multe comentarii ca să le consideri un eșantion reprezentativ, faptul că sunt oameni care cred că genul acesta de comportament la catedră spune destule.
O perspectivă des întâlnită este cea conform căreia studenții exagerează, abuzul fiind minimalizat. Un fel de “hei, te-a făcut să ai anxietate înainte de fiecare oră și eventual să nu dormi bine noaptea, dar ești doar tu sensibil.” Mă rog, la noi ăsta e un laitmotiv în ceea ce privește sănătatea psihică; plus o scuză folosită des când e spus ceva deranjant.
Și foarte des abuzul este văzut drept ceva necesar să evoluezi, să te pregătești pentru viață. Mă rog, multe comentarii din acest registru sunt scrise super greșit gramatical.
Luați să vă minunați și enervați și voi:
“Nu mai dati vina pe profesori urmăriți studenți care la 5 sau 6 dimineața fac șelf in fata facultății in care învață sai vada parinti. Bravo profesorilor carei ii pune sa învețe. Fiecare student are drept la restante dar trebuie sa si învețe”
“Luați… educație cu xanax, dacă sunteți așa de „anxioși” și deprimați că trebuie să faceți cursuri pînă la tîrzia oră 20:00! ?”
“Generatia asta noua???? Serios?Astea sunt jigniri????? Dragii de ei…au avut atacuri de panica????????????? Dragele noastre loaze!!!acasa si mana pe carte????”
“Oare de ce pe noi intotdeauna ne supara adevarul ? Domnii studenti mai bine ar analiza de ce sa comportat profesoara in acest mod ! Sa analizeze si sa traga concluziile necesare ! Poate ca cine stie profesoara are mai mult decit dreptate ! Nu de multe ori auzi discutii si comentarii venite de la stundenti de te ingrozesti ! Faptul ca esti student nu inseamna ca esti buricul lumii ! Din contra !”
“Snowflake” sau sănătatea psihică la școală
Poate ai auzit și tu de ideea de snowflake, această etichetă care se pune de obicei pe Gen Z sau Millennials, pentru că pentru că “se ofensează”. Adică nu sunt de acord, se impun, vor să schimbe metodele tradiționale. Se leagă foarte tare de ideea asta că dacă nu a trebuit să treci printr-o mulțime de struggles nu ar trebui să te plângi. Bine, eu dau aici explicația filtrată de mine, așa că dacă vrei să mai citești mai bine iei de aici.
Ca să înțelegem mai bine de ce e așa important ca mediul în care înveți să te facă să te simți safe, Organizația Mondială a Sănătății spune că unul din patru oameni va fi afectat la un moment dat în viață de tulburări psihice, iar a doua cauză de deces în rândul tinerilor e suicidul. Adică un motiv în plus să nu vină cineva să dea de pereți cu stima ta de sine, când oricum poate că ești într-un moment vulnerabil în care încerci să descoperi cine ești și ce faci cu viața ta.
Că nimeni nu știe ce face copilul ăla după ce vine de la școală. Poate plânge. Poate nu doarme. Poate are o familie disfuncțională și încearcă să se adapteze. Poate se luptă cu chestii pe care nici el nu le înțelege și ar avea nevoie de un sprijin pe care habar nu are de unde să îl ia. Și școala ar trebui să îl ajute, nu să îi agraveze starea.
Amprenta de la școală
Profesorii chiar au un mare impact asupra ta, pentru că sunt figuri importante care ar trebui să te formeze. Sunt, cel puțin pentru o perioadă, modele. Și rolul lor e, printre altele, să îți dea încredere în potențialul tău. Dar pot, din păcate, și să-ți taie tot avântul. Pe principiul conform căruia dacă îi spus unui copil în mod repetat că e prost, va ajunge să o creadă și să se comporte în consecință.
Cred că eu scriu și am continuat, pentru că prin generală profei mele de română i-a plăcut. Citesc și sunt grammar nazi, pentru că profa mea de română din liceu ne dădea recomandări mișto și ne stresa cu asta. Fac chestii, mă accept și mi-am găsit un scop, pentru că diriga mea din liceu a văzut că am o sclipire și m-a susținut moral.
Mitul profului dur
Ideea asta că dacă ești super exigent, la modul în care induci frică, ești cineva. Și tu te hrănești cu chestia asta. Și te simți deștept și cumva doar pentru că ai un anumit statut.
Din fericire, eu nu am avut interacțiuni cu genul acesta de profesori. Da, am avut mulți care cred, sincer, că nu ar avea ce să caute în învățământ, de la pregătire până la stabilitate psihică sau comportament inadecvat. Dar am fost printre cazurile fericite care nu a suferit, în mod direct, vreo traumă.
Dar mentalitatea învechită prin care te pui pe tine pe un piedestal și îi vezi pe studenți drept marionete inferioare e toxică. Da, există și cazuri în care profii în vârstă nu își primesc respectul cuvenit, iar asta e o idee tristă. Pentru că încă mai există câteva cazuri.
Psiholog who
Pornind de la subiectul ăsta, am vrut să văd cum se fac testările psihologice la școală (uite, ăsta e un subiect bun de cercetare/licență de profil). Prietenul meu internetul nu m-a ajutat prea tare la faza asta. Cică se fac, dar nu neapărat și nu neapărat bine. Am găsit articolul ăsta și ăsta destul de bine documentate.
Așa că m-am interesat un pic și se pare că sunt școli unde chiar se fac anual. Testul are întrebări scrise și se fac corelații, iar partea a doua este evaluarea psihologului. Ideea e că poți, totuși, să fentezi destul de ușor și nu e o supraveghere in depth pe termen lung. Și e destul de greu să fii dat afară, din cauza birocrației.
Nu zic că ceea ce am scris aici e adevărul absolut, cred că sunt locuri în care chiar se ține cont, dar și multe făcute pe genunchi. Având în vedere cazurile de tipul acesta pe care le mai vedem prin media (și câte nespuse or mai fi) și cunoștințele fiecăruia despre vreun prof mai sărit, am putea spune că e o zonă incertă care merită investigată.
Te conectezi pe link-ul de Google Meet și speri să înveți ceva util; și că la școală va fi mai bine în viitor.
Există multe nereguli în mediul universitar. Și în educație, în general. Și nici n-are sens să le înșir aici, că le știm cu toții. Și ideea e că dacă ne resemnăm și acceptăm că așa a fost și până acum, nu se schimbă nimic. Dar poate că noi suntem generația aia care chiar face ceva și nu mai stă în banca ei doar pentru că “așa trebuie”.
Weekend-ul ăsta am ales, după mult timp, să mă deconectez de la social media. Asta după ce am observat că petrec prea mult timp inutil acolo, adică verific obsesiv-compulsiv trei app-uri fără să fie ceva interesant și mă obosesc singură. Da, dependența asta e reală și sunt conștientă de ea. Așa că zilele astea am citit, m-am uitat la niște chestii pe care tot voiam să le văd, m-am plimbat, am fost un pic mai aware.
Îi respect pe oamenii care pot să aibă o relație sănătoasă cu online-ul, eu încă lucrez la asta. La mine e cu ușor love and hate, poate mai mult prima variantă. Știu că un tool și că ține de tine cum te raportezi la el. Nu, nu poți să zici că online-ul e rău și e sursa problemelor tale, pentru că nu te obligă nimeni să nimic.
O tot dau cu social media detox și vorbesc despre cum să stăm mai puțin pe Instagram sau Facebook. În timp ce postez asta pe ele, dar știu că nu putem să fim ipocriți. Nu sunt această iluminată în online și încă am dubii, dileme și întrebări la care învăț răspunsurile din mers. Am făcut și o lună fără social media acum un an și ceva, unde am învățat că poți să trăiești și dacă nu verifici de șapte ori notificările – și te conectezi mai mult cu lumea reală. Boundaries mi se par și ele importante, de aceea încerc pe cât posibil, de ceva timp, să nu stau pe telefon cu o oră înainte să adorm.
Betty meets online world
Eram în vara de după primul an de liceu când mi-am făcut blog, după ce citisem ce naiba e ăla, pentru că era ceva relativ nou pentru mine atunci. Așa am descoperit wordpress și scrisul online, care rămăsese anonim câteva luni. Nu îmi permiteam să aberez așa liber și cu simț de răspundere, adică să îmi asum ce scriam. Mă rog, mai avusesem o pagină de Facebook tip jurnal depresiv că așa era moda atunci, cred.
Dar cam pe atunci am descoperit eu cum să îți expui viața pe internet, cum să scrii și să dai lumii părți din tine, cum să îți documentezi zilele. Îmi amintesc că la un moment dat mă trezeam dimineața pe la 6 să scriu un articol pe zi. În fiecare zi. Și îmi plăcea când îmi ziceau trei oameni la școală că mă citesc.
De ce postăm pe social media?
De ce postez pe social media? Mai am din când în când acest debate cu mine, în care mă tot întreb de ce mă comport ca un influenker wannabe. De ce îmi expun părerile și momentele în online, cât de autentică sunt și cât din mine păstrez în privat. Și cred că mulți dintre noi avem sau ar trebui să avem momente din astea de autoanaliză.
Pentru mine a fost și este în primul rând un jurnal. Îmi place să mă uit din când în când, să mă observ, să mă compar cu mine de mai de mult. Îmi spunea prietena mea cea mai bună acum ceva timp că dacă cineva care vrea să iasă cu mine vrea să mă cunoască mai bine, cu un search pe Google află și ce făceam la liceu. Eu mă gândeam că strănepoții noștri nu vor mai avea dubii legate de cum eram noi în trecut, așa cum am eu acum legat de genealogia mea.
În plus, pentru mine e și legat de carieră. Bine, nu îmi voi trece în CV că am postat prostii pe Instagram sau că jonglez cu hashtagurile, dar să fii familiarizat cu online-ul îți aduce și multe beneficii pe partea asta. Pe mine blogul meu m-a adus în contexte în care am putut să fac networking. Să cunosc oameni care să mă inspire, să continui să scriu cât de cât constant și să am un portofoliu online.
Am văzut recent Ted Talk-ul ăsta cu Alex Coteț și îl recomand. Despre cum ne place atenția, ne place să fim validați, judecăm reclamele, dar ne facem viața pretty pe net.
De asta autenticitatea e mișto – să poți să vorbești și despre ceva mai tabu. Să zici că poate nu e mereu doar cu fericire, că nu ești mereu scos din reviste, că viața offline nu e așa plină de filtre ca aia din online. Că avem toți probleme similare și că putem să găsim soluții dacă ne aruncăm măștile astea de falsitate.
15 minutes of fame
Când mă fac mare mă fac influenker – poate că ne plac poveștile astea pentru că ne fac să simțim că și noi putem. Să fim faimoși, să facem bani din pasiunile noastre, să avem o comunitate, să putem să ajutăm. Când copii de 15 ani fac bani din videoclipuri pe Tik Tok. Și când până acum ceva timp nici măcar nu existau joburile astea gen content creator, brand personal și așa mai departe.
Da, psihologic vine inițial din the need for validation, for attention, for reassurance. Și instant gratification pe care îl primim prin reacții imediate. Dar dacă încerci să te detașezi de asta, poate să vezi online-ul ca pe un cadru, ajungi pe drumul cel bun.
To do
Veneam cândva acasă de la Webstock (uite, undeva unde am ajuns pentru că mi-am făcut blog când eram mică). Și cum mergeam eu la mine în Berceni pe întuneric mi-a rămas imprimată în cap ideea asta. Că mai întâi trebuie să faci ceva offline ca după să îl expui online.
Și Sweet Paprika a spus la un moment dat că nu poți să fii content creator dacă nu conții tu înainte ceva.
Poate e cazul să-ți faci curățenie în feed, să vezi pe cine urmărești și mai ales de ce. Să te gândești bine dacă îți aduce vreun beneficiu sau e acolo doar să fie. FOMO e real, dar de multe ori nu pierdem conținut relevant. Doar ceva nou care ne face să uităm de ale noastre. Și să te uiți cu mai multă atenție câte ore petreci online.
Postezi ce vrei în ograda ta virtuală. Îți expui acolo ideile, gândurile, arta și poate rezonează cineva cu ea. Poate chiar ajuți, dai o idee, miști ceva, cât de mic. Îți vezi acolo viața ca pe un self-reminder. Crești, poate chiar business like. Și înveți ceva de la oameni relevanți pentru tine.
Sunt mai multe fațete și discuția e mai amplă decât am scris eu aici acum.
Să pui lumea pe pauză câteodată. Să fii cu tine, cu oamenii tăi, cu un pahar de vin. Să te plimbi pe străduțe fără să stai cu ochii în telefon. Ce contează chiar nu pleacă nicăieri.
