Filme și seriale la care să plângi terapeutic

să plângi terapeutic

Să plângi terapeutic e bine.

Nu zice nimeni să faci asta mereu, obsesiv – și asta vine de la o fostă drama queen care plângea din orice aspect nesemnificativ, pentru că declanșa ceva în interiorul ei (poate că foloseam asta ca mecanism de autoapărare, to be honest). Dar să îți simți sentimentele și să ai un moment în care să le permiți să fie acolo (adică să nu le ascunzi sub preșul ăla unde punem noi diverse până nu mai au loc) e tot un fel de catharsis. E bine să te descarci, să faci curățenie și să poți să-ți reechilibrezi un pic energiile.

Încă ceva

Probabil se cheamă progres sau vindecare, dar de ceva timp mi-am dat seama că am ajuns într-un punct ciudat cu care nu eram obișnuită la faza asta. Am unele momente în care îmi vine să plâng și nu pot fix atunci (adică nu sunt într-un context potrivit). Și-mi zic “Hei, hai să plângem în duș”; și în momentul în care ajung acolo nu-mi mai vine plânsul. Psihologic știu că se numește amânare și e o tehnică prin care poți să îți gestionezi gândurile iraționale, să le programezi pentru un moment în care ai timp de ele și atunci vezi că de fapt nu erau așa importante cum credeai. Voiam să menționez asta.

La ce să te uiți ca să-ți gâdili latura emoțională?

Când nu revăd aceleași două seriale (Gossip Girl și Pretty Little Liars, don’t judge) și nu mă uit la chestii despre criminali în serie și derivate, am răbdare să descopăr și ceva nou la care chiar să mă concentrez. Mi-ar plăcea să zic că sunt mare cinefilă, dar adevărul este că văd multe prostii, nu am neapărat simțul ăsta și sunt omul care eventual comentează filmele în timp ce se derulează. Dar m-am uitat și eu la niște clasice gen Psycho, Breakfast at Tiffany’s sau Pulp Fiction. Și poate ar trebui să îmi fac niște timp să mai văd.

Am făcut lista asta la mine în cap după ce am văzut ceva la care am plâns jumătate de sezon și mi-am dat seama că nu era un plâns de suferință, ci mai mult unul bun, benefic, de empatie și vindecare. 

Spoiler: Nu, nu Titanic.

Normal People

Serialul ăla care era peste tot în ultimul timp, despre care lumea zicea că e bun și deep. La prima jumătate m-am cam plictisit, dar m-am chinuit să-i dau o șansă. La a doua am avut lacrimi pe toată fața, dar de bine.

Despre o relație de liceu care se maturizează, trece prin etape complicate, își găsește un flow. Despre oameni care au o conexiune pe care doar ei o înțeleg, dar care lasă orgoliile și alte prostii de tipul comunicarea complicată să intervină. Și despre cum noi nu suntem educați sentimental și credem în clișee nocive, avem idei eronate despre iubire și asta ne face să ne autosabotăm. Ia cu niște quotes:

“I don’t find it obvious what you want.”

“I Guess We Just Misunderstood Each Other.”

“We have done so much good for one another.”

Newness

Am văzut filmul ăsta de trei ori și am plâns de fiecare dată, progresiv, pe bucăți. Și îl recomand la toată lumea, dar e ușor necunsocut și nimeni nu se uită. În era Tinder & DMs și Netflix & Chill perspectiva alegerii unei singure persoane poate să pună niște presiune pe noi. Despre monogamie și infidelitate. Și asta vine tot de la ce ni se spune și de la ce vedem, cu relația perfectă și persoana potrivită și cât mai puțin efort posibil.

Despre doi oameni care s-au cunoscut pe o aplicație de dating, au avut o relație deschisă și și-au dat seama ce vor de fapt.

“For love to work, and for happiness to work, and if you wanna have a family some day, you have to actually pursue it. Don’t leave it up to fate.”

“- I think we’re going to get bored of each other.

– That’s okay.

– We’re going to resent each other, too.

– We’ll remind each other why we’re worth it.”

Little Women

Nu mă așteptam să mă prindă prea tare filmul ăsta, dar era cu o fată scriitoare și cu Timothée Chalamet și am zis hai. Și bine am făcut, că e complex și vintage și prezintă subiecte precum feminismul de dinainte și familie, sisterhood, iubire și decizii. Am empatizat, s-au răsturnat situațiile și am bocit un pic.

“Women have minds and souls as well as just hearts, and they’ve got ambition and talent as well as just beauty.”

“I’ve loved you ever since I’ve known you, Jo, – couldn’t help it, you’ve been so good to me, – I’ve tried to show it, but you wouldn’t let me; now I’m going to make you hear, and give me an answer, for I can’t go on so any longer.” 

6 Years

Am văzut filmul ăsta acum destul de mult timp, așa că nu mi-l mai amintesc prea bine, dar tratează tot problema relațiilor imature, unde nimeni nu te învață ce să faci și ajungi într-un haos perpetuu pe care puteai să îl fi prevenit.

“It is exhausting being with someone who is so fucking needy.”

“Can you just hold me, please. You don’t understand, I just need you to hold me.”

Bonus – la care nu mai știu dacă am plâns, dar care merită văzute

Eternal Sunshine of the Spotless Mind – a clasic despre cum ar fi să-ți ștergi amintirile din iubirea anterioară și o iei de la început, cu aceeași persoană.

Marriage Story – cu divorț amiabil și realități complicate.

The Little Death despre fetișuri mărturisite și situații imprevizibile.

Rebecca ușor fucked up, cu fantome din trecut.

I Originsdubios într-un sens bun, cu Univers and so on.

E okay să plângi terapeutic și poate ar fi cazul să nu ne mai ascundem după deget. Gen să zicem că noi suntem reci și dark și nimic nu ne atinge. Că atunci chiar e o problemă. Să simți e mai bine decât să-ți îndeși emoțiile.

Sper că filmele astea o să inspire/ajute și pe altcineva.

Love, B.

Am plecat de nebună la Brașov – despre recharge

la Brașov
Roz și detalii

Vineri dimineață am plecat la Brașov, eu cu mine, în această zi din cursul săptămânii, pentru că uneori ai nevoie de momente de respiro în care să te deconectezi de la rutina ta.

Câteodată am perioade cu probleme de concentrare, procrastinare și prea mult timp pe social media, aceste moduri ale minții mele de a-mi spune că trebuie să iau o pauză și să-mi încarc bateriile interioare. Că suntem oameni, nu roboței care să se neglijeze în detrimentul task-urilor, pentru că oricum nu poți să dai același randament dacă nu ești okay.

Mi-am dat seama că nu mai fusesem într-o mică vacanță din vară, because corona and stuff și probabil asta se simțea. Și nu, nu trebuie să mergi în cele mai fancy locuri de pe planetă ca să te conectezi cu tine.

Eu obișnuiam să am o prietenie complicată cu Brașovul, probabil pentru că nu eram obișnuită cu atâta liniște sau cu stilul mai puțin urban. Cum nu fac parte din categoria oamenilor care se urcă pe munte și derivate (mie îmi ajungem doar să mă uit la munți), m-am bucurat de frig și zăpadă ca un turist care explorează.

Câteva highlights

Cazare

În vară, în prima mea noapte singură într-un hotel, am descoperit MiddleHouse. E pe Strada de Mijloc, adică aproape de centru, are un design minimalist și cosy cu decor drăguț și geam deasupra patului, dacă ai și tu filme din astea în care să-ți bată lumina frumos. Plus un câine pufos și o pisică. Așa că recomad dacă ajungi la Brașov.

la Brașov
Forever in love with messy beds

CH9 & Kafea

Pentru că iubitoarea de cafea care sunt s-a bucurat să poată bea cafea afară în zăpadă, cu priveliște spre Biserica Neagră.

Aldus

Anticariatul ăla din centru, tot de lângă Biserică, unde atmosfera e așa vintage și găsești cărți în multe limbi și păpuși creepy.

la Brașov
Subscriu

Muralul Wandei Hutira

Mie îmi place mult street art-ul, pentru că mi se pare o formă mișto de exprimare, ceva în care poți să te regăsești și înfrumusețează trista junglă urbană. Îl găsești pe Strada Mihai Viteazu.

Sâmbătă am petrecut o zi cu mine la Brașov

Adică am ieșit cu mine la cafea, am mâncat cu mine, m-am plimbat prin ninsoare. Și am reușit să mă descurc fără maps, ceea ce e o treabă destul de nouă pentru simțul meu de orientare.

Nu mă consider “mama la self-care”, dar în izolare am învățat că singurătatea e bună, nu deprimantă și am dezvoltat o relație mult mai bine cu mine.

la Brașov
Self-love and plimbărică

Mai scriu și tip jurnal câteodată. Adică ușor deslânat personal.

Uneori pozele mele nu arată extra mega mereu. Îmi place fotografia, dar nu mă dau fotograf, nu știu setări din lene sau lipsă de afinitate, îmi place ideea de emoție. Dar mi-am dat seama că sunt o serie de reminders pentru mine care exprimă sau inspiră ceva.

P.S: Nu totul de mereu așa hype self-care și nebunii (că trebuie să specificăm asta când online-ul ne arată pe toți niște floricele pline de viață care zâmbesc în poze). Uneori încă mă lupt cu obiceiurile și tiparele mele vechi, dar sunt bine și funcțională și nici nu contează ce trebuie să fac ca să ajung așa (având în vedere că nu mi-am dezvoltat nicio dependență și nici nu m-am dus la nebuni).

Idei eronate despre iubire

despre iubire

Despre iubire se poate scrie mult – acest subiect în jurul căruia ni se învârte lumea și pe care ori îl venerăm, ori îl iubim, mai puțin in between.

Clasica poveste în care girl meets boy, boy meets girl

Și totul e roz, prințesa e salvată din castel și viața e mai frumoasă, mai ușoară și mai clișeică decât a fost vreodată. Ce să-ți mai dorești?

Cred că am disecat asta de prin liceu de mă săturasem și am fost în toate taberele și ipostazele: de la adolescenta care făcea mișto de cupluri din propriile sale lipsuri, la fata care zicea că ea se salvează singură, de la cea afundată până peste cap în dragoste mixată cu suferință, la mine de acum care are o perspectivă mai matură.

Toate serialele, cărțile și melodiile ne-o portretizează destul de eronat și nu zic doar eu asta. Uite, de exemplu Alain de Botton are un speech care merită ascultat în care dă de pereți cu toate miturile astea. Da, e drăguț până într-un punct, dar când internalizezi toate ideile despre cum ar trebui să fie poți să ajungi să te autosabotezi. Nu, nu zice nimeni că iubirea nu e frumoasă și că nu poți să ai o relație mișto matură care să țină și să te bucuri. Dar dacă ne conturăm o serie de așteptări nerealiste despre iubire, ajungem să ne simțim neîmpliniți.

Dar pe noi nu ne învață nimeni cum să ne gestionăm sănătos emoțiile, pentru că școlii i se pare mai important să știm noțiuni de teorie pe care nu le vom folosi niciodată, decât să înțelegem de ce reacționăm într-un anumit fel. Să se studieze Alain de Botton și Esther Perel în liceu, vă rog. Și să ne predea cineva despre iubire cum ne predă despre chimie, că și asta dintre oameni e importantă.

O persoană este răspunsul la toate problemele tale

Da, iubirea este un aspect de bază al vieții, mai ales iubirea romantică (chiar dacă ar trebui poate să primeze iubirea de sine, plus iubire pentru restul oamenilor din viața ta și pentru ceea ce faci) și îți conferă un echilibru, îți schimbă starea, te ajută. E mișto să împarți viața cu cineva.

Dar asta nu înseamnă că persoana de lângă tine e unica ta salvatoare și e de datoria ei să te repare, să îți coloreze existența, să te facă fericită. Nu trebuie să fie invers și să îți aducă tristețe, dar nu ai cum să pui o responsabilitate așa de mare pe umerii cuiva, chiar dacă te iubește. Practic, tu ai grijă de tine, el de el și vă întâlniți la mijloc. Să depinzi de cineva îți știrbește autonomia și asta vine de la cineva cu tendințe codependente care s-a prins mai greu de faza asta. Tu ești cu tine înainte să fii cu oricine, de asta e important inner work. Să nu dai vina pe cel de lângă tine și să știi cum să ai și individualitate în cuplu, dar și cum să fuzionezi.

“I want you to be my best friend and my trusted confidant and my passionate lover to boot, and we live twice as long. So we come to one person, and we basically are asking them to give us what once an entire village used to provide” – Esther Perel

Dacă nu e mereu de acord cu tine înseamnă că nu te susține

Principiul ăsta conform căruia persoana de lângă tine trebuie să îți spună mereu doar ce vrei să auzi, să evite conflictul, să îți repete doar ce te face să te simți mai bine. Când de fapt asta e o falsitate și oamenii care îți vor binele îți arată asta chiar dacă poate te dor răspunsurile pe care le primești.

Dacă nu îți arată că te iubește așa cum te aștepți, atunci nu o face

Sau mai bine hai să citim “Cele cinci limbaje ale iubirii” de Gary Chapman. Pentru că noi am învățat să ne exprimăm iubirea în felul nostru și s-ar putea să avem de lucrat puțin la a înțelege cum o percepe cel de lângă noi.

Să ți se pară atractivi alți oameni nu e okay

Ba da, e perfect normal. Aici e o discuție întreagă despre infidelitate, monogamie și combinarea iubirii și sexului. Și de asta se ocupă cel mai bine Esther Perel.

Nevoia de spațiu e ceva negativ

Nu, spațiul e momentul în care îți încarci bateriile, pentru că altfel te-ai descărca inutil pe cel de lângă tine. Nu trebuie să te neglijezi și să uiți de self-time, pentru că relația cu tine o dictează și pe cea cu restul lumii. Și dacă nu ești bine cu tine, cum te-ai aștepta să fie bine în altă parte.

Dacă trebuie să lucrezi la îmbunătățirea relației e ceva în neregulă

Pentru că nu-i așa, ne așteptăm ca lucrurile să fie mereu bine fără să depunem efort, să ne cadă din cer în mod magic. Și nici să nu facem vreodată compromisuri, “cum adică să las de la mine?”. Relația e o chestie vie la care lucrezi constant, care evoluează cu voi. Ar fi ceva not okay dacă ar stagna – de asta faza aia cu să fie “ca-n prima zi” nu merge.

La alte cupluri sigur e mai bine

Avem, ca oameni, tendința asta idioată de a ne compara. Și nu vorbim mereu despre părțile mai puțin frumoase, despre certuri, despre disconfort – punem un preș peste astea și ne afișăm doar cu poze cu #relationshipgoals, așa că ajungem să credem că sigur avem noi o problemă, că toate celelalte cupluri de pe planetă se înțeleg mai bine. Dar adevărul e că roz cu floricele nu poate să fie mereu și povestea frumoasă despre iubire e ceva ce construiești.

“Puțini oameni pe lume sunt pur și simplu nesuferiți: cei care rănesc sunt la rândul lor răniți. În aceste condiții, reacția cuvenită nu e niciodată cinismul sau agresiunea, ci, în rarele momente când suntem în stare de ea, iubirea.” – Alain de Botton

Probabil sunt multe altele de adăugat și nu fac aici pe terapeutul de cuplu, dar ideea centrală e că avem deseori o perspectivă distorsionată asupra a cum ar trebui să fie de fapt iubirea. Aș fi vrut să-mi zică și mie cineva toate astea în trecut, dar măcar le-am descoperit cu puțin dat cu capul de pereți.

Iubirea atinge apogeul în clipele în care se dovedește că persoana iubită înțelege, mai limpede decât au fost vreodată capabili ceilalți, ba poate chiar și noi înșine, acele părți din noi care sunt haotice, stânjenitoare și rușinoase.” -Alain de Botton

22 de ani în lecții

Ziua mea este preferata din an, pe care o aștept mai ceva ca Revelionul. Asta nu neapărat pentru că aș face ceva special, ci pentru că îmi place acest self-celebration unde îți amintești cine ești și cum ar trebui să fii mândră de tine și de tot ce ai devenit pe parcurs.

Nu zic că sunt în măsură să dau sfaturi sau că am răspunsurile la toate întrebările pământului, dar am acumulat câteva chestii share worthy în anii ăștia. Așa că mai jos sunt niște constatări sincere și învățate de obicei the hard way.

1. Tu ești cea mai importantă persoană pentru tine. Clișeul ăla că relația cu tine le dictează pe toate celelalte e adevărat.

2. Merită și ajută să crezi în ceva. Univers, Dumnezeu, lună, pomul din fața blocului.

3. Suferința e bună ca să îți înveți lecțiile. Că te dai cu capul de pereți singur.

4. Mereu vin perioade mai bune, chiar dacă poate nu le vezi acum.

5. Oamenii tăi vor rămâne acolo, indiferent de circumstanțe. Prieteni puțini ca o familie.

6. Ieși din zona de confort. Fă chestii spontane. Random trips.

7. Fuck your fears. Mai bine faci ceva, decât să regreți că nu l-ai făcut.

8. Aproape 100% din scenariile negative pe care ți le faci în cap nu se vor întâmpla.

9. Cere ajutorul atunci când ai nevoie. Și învață că e okay să îl accepți.

10. Familia e importantă. Genealogie.

11. Să te iubești pe tine nu e egoism.

12. Ne proiectăm problemele și fricile pe oamenii la care ținem, pentru că suntem deep down niște copii speriați care se vindecă progresiv.

13. Du-te la terapie. Sau citește psihologie. Sau orice să te vindeci.

14. Citește, cultivă-te, dezvoltă-ți skilluri.

15. Timpul petrecut iubind nu e pierdut.

16. Fă haz de necaz. Umorul chiar ajută. Și oricum, într-o zi chiar vei râde de perioadele proaste.

17. Ai mai multă putere în viața asta decât crezi.

18. Încearcă să ajuți, cum poți tu.

19. Nu contează dacă nu ești ca toată lumea. De fapt e chiar bine.

20. Be a nice fucking human.

21. Să ierți e important. Pe tine și pe ceilalți.

22. Încearcă mereu să fii o versiune mai bună. Iubește-(te). Bucură-te.

Bine, poate nu am fost super inspirată în această dimineață, dar ideea e că viața e frumoasă și poți să depășești orice, chiar dacă sună a platitudini pozitive pe care ni le mai spunem din când în când.

Peace & Love, B.

Poezie despre self-validation

Uneori scriu poezie ca să mă înțeleg mai bine

Badass

Ești badass și când ai niște fire de păr pe picioare

și când nu porți cele mai dezbrăcătuțe haine

și când în jurul tău e vraiște și n-ai chef de curățenie

și e praf și ai un morman de haine și cărți și idei

Ești la fel de badass și cu părul ud în prosop

și cu cearcăne și oja sărită de pe unghii

ca atunci când te dai cu ruj și-ți pui un outfit cu decolteu

și înveți să nu mai ceri validare pe Instagram și

că să fii sexy nu se măsoară în câte inimioare

primești de la necunoscuți și câtă piele arăți online;

tu ești badass și cu make-up-ul întins pe față

și fără, și cu forme care se văd appealing

și îmbrăcată cu un sac

Cine zice cum să te simți și ce să porți?

Ești badass oricum, că aia vine din interior

la fel ca multe altele și nu ți-o poate lua nimeni. 

Azi nu mă simt sexy

Azi nu mă simt sexy

azi mi se pare că port hainele

lu’ bunică mea și ea nu lăsa

să se vadă niciun centimetru

de piele, parcă ar fi trebuit să ne pocăim

pentru păcatele noastre.

Azi nu mă simt sexy, 

dar cui îi pasă când îmi las

hainele să curgă de pe mine

una câte una

și eu ele inhibițiile și complexele

că tot femeie ești

și dacă formele tale sunt acoperite cu un sac

– cine zice că sexualitatea ține de

câtă carne arăți sau câte like-uri

ai pe Instagram?

Poate că eu ar trebui să mă simt sexy

și înfofolită cu o pătură,

măcar am buzele astea mari

și ochii ăștia mari care se completează

ca într-o împerechere între specii,

dacă mă iau de mână singură

îmi arăt în oglindă că și chipul meu e sexy

chiar dacă standardele din mintea mea sunt greșite.

moștenire transgenerațională de pudici

A fost mereu

ceva tabu, pe care îl trânteai sub preș,

îl puneai în cutia aia neagră și ascundeai cheia –

eram într-o moștenire transgenerațională de pudici

unde nici să te atingi pe tine nu era permis,

cum ai putea să te lași altcuiva și să îți permiți să îți placă

e ca și cum rupi o vrajă, ieși din tipar, femeile din neamul tău

nu se bucurau de sex, nu știau ce-i ăla orgasm

și de ce make love, not just sex e sloganul de la Durex.

Tu vrei să ieși din cerc să-ți cunoști corpul

să nu te mai pedepsești cum faci cu orice

de parcă te urmărește un blestem străvechi

că altceva nu prea ți-au mai dat, nici sâni

nici stabilitate, poate niște inteligență

dar când te auzi râzi singură.

În fine, la mine s-a ajuns cu dezbrăcarea de sine

că el e aici și îl las să mă facă să mă simt întreagă

că intimitatea asta e frumoasă și necesară

și să inspir și expir iubire prin toți porii e un proces de vindecare,

lasă-mi urme pe piele cum știi tu mai bine. 

Ce-am învățat din 7 role de fotografie pe film?

Fotografie pe film – mică pasiune hipsterească pe care o am cu povești despre vintage și momente.

Aparatul pe film a fost probabil cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată, când nici măcar nu era ziua mea sau vreo sărbătoare cu dăruire. La cum sunt ușor procrastinator și voiam să duc la reparat un aparat din familie (care încă zace undeva prin casă), probabil nu mi-aș fi descoperit pasiunea asta nici acum.

Știu că e trendul ăsta ușor hipsteresc despre cam tot ce înseamnă vintage, dar în același timp există și opusul. Adică oameni care sunt super reticenți la chestiile prăfuite și sunt extra hype pe tehnologie. Totuși, conceptul de fotografie pe film a explodat un pic pe Instagram și comunitatea asta e în creștere – uită-te pe @35mmromania să înțelegi mai bine.

Ce voiam să zic eu aici e că nu mă dau mare artistă, că nu mă pricep neapărat, dar îmi place și mă face să mă simt bine. Probabil dacă m-aș chinui să învăț niște setări ar fi ceva și voi ajunge într-o zi să-mi și developez filmul singură, dar acum abia reușesc să-l pun în aparat.

Povestea asta a început cu un CHAIKA 3 (care aparent înseamnă pescăruș în rusă și e și numele primei femei cosmonaut din Rusia) care are de fapt jumătate de cadru, adică pe o poziție de film intră de fapt două poze, aka 72 în loc de 36. Și a continuat cu drumuri la developat la Kodak-ul de la Piața Lahovari unde e un bătrânel foarte drăguț și unde ai pozele gata foarte repede.

Ce am învățat din 7 role de film? (adică în jur de un an jumate, pandemie included)

  • Totul arată mai bine pe film; pe bune, până și o șosetă sau un gunoi sunt mult mai artistice cu filtrul ăsta grainy pe care îl oferă filmul.
  • Transmite mai mult decât cea digitală, cel puțin în majoritatea cazurilor.
  • Trebuie să alegi cu atenție un cadru demn de o poză, pentru că ai un număr limitat. One shot, one chance.
  • Partea mea preferată este că, atunci când primești pozele de la developat, pe foarte multe dintre ele nu ți le amintești din prima, așa că atunci când te uiți prin ele descoperi momentul în care le-ai făcut. Cumva, cred că de asta îmi place așa mult pe film, pentru că, în era în care poți face poze și cu telefonul, avem hard-urile pline de sute de imagini și ne documentăm ziua pe social media, astea parcă valorează mai mult. Și îmi place, paradoxal, tot procesul ăsta în care aștepți câteva săptămâni (sau de obicei luni) să vezi ce a ieșit.
  • Bine, și ceva for dummies cum am fost eu: nu deschide aparatul după ce i-ai pus film, în caz că nu e deja evident.

Nu mă dau mare fotograf acum, că nu sunt – cu toate că mi-aș dori, dar probabil sunt mult prea leneșă ca să învăț pe deplin partea tehnică. Pentru mine se bazează mai mult pe emoție și pe photo journaling.

Și e bine să avem hobby-uri pe care le facem just for the sake of it, pentru că ne aduc bucurie, pentru că sunt terapeutice și nu neapărat pentru că vrem să le transformăm în bani.

P.S: Fac spam cu poze pe film și pe Instagram