femeile din neamul tău aveau gura mare și încăpățânare

femeile din neamul tău

Poveștile astea nu sunt despre mine și totuși sunt cumva impregnate în ceea ce reprezint azi. Moștenirea asta pe care ți-au lăsat-o oamenii de dinaintea ta te influențează uneori fără să îți dai seama. Și poate tu ești cea care se vindecă pentru toată lumea. 

“Every woman who heals herself helps heal all the women who came before her, and all those who come after her.”

Mama avea aproape 28 de ani când m-a născut pe mine, într-o iarnă mocirloasă și-am apărut eu acum 22 de ani ca o rază de soare. Și, pentru mulți din generația mea, părinții nu erau neapărat pregătiți emoțional. Că aveau și ei traumele lor. Că nu i-a învățat nimeni.

Bunică-mea a plecat din munți, a făcut o casă, copii, a muncit toată viața ei și a fost cumva o femeie independentă. Văduvă cu mult înainte să vin eu pe lume, toate amintirile mele despre ea sunt cu ea fiind o femeie care își are de grijă singură, un fel de prințesă războinică.

Mergeam la ea de Crăciun și de Paște sau vara și nu stăteam prea mult acolo. Bunică-mea nu a avut televizor cu cablu o lungă perioadă, și de asta prindea doar TVR și mie nu îmi plăcea, pentru că eram mică și nu înțelegeam prea multe. Și se uita la seriale coreene. Și la fotbal.

Ajungi la o vârstă în care chiar îți pare rău că nu mai ai bunici, pentru că nu știai să apreciezi asta la momentul respectiv. 

iubire și strămoși

Am vorbit cândva cu ea despre iubire. Despre idila pe care o începuse cu un băiat din sat, dar care i-a trimis scrisoare din armată unei alte femei. Despre cum și-a cunoscut soțul la o petrecere în munți, într-un sat vecin. Și un an mai târziu s-au căsătorit, au avut o casă ridicată cu mâinile lor și un copil. Povestea asta de iubire mi-a spus-o într-o vacanță de Paște, în bucătăria mică cu pereți albaștri și scaune verzi unde dormea ea aproape mereu. Despre infidelitatea tolerată și despre cum s-a păruit cu o altă femeie pentru bărbatul pe care îl iubea. Și pe care l-a iertat, alături de care a avut trei copii și o viață destul de fericită, cred.

rădăcini

Străbunică-mea a fost, probabil, prima care a plecat din munți. Nu știu decât frânturi din viața ei, pe care nici măcar nu sunt sigură că le-am înțeles bine. Am văzut toată copilăria portretul ei atârnat în camera de la mijloc, poza aceea clasică de nuntă în care era cu soțul ei și avea pe cap un batic. Sau basma. Așa era și bunică-mea în poza ei de nuntă, în curtea casei. 

Știu doar că a plecat de la munte și a lăsat-o pe bunică-mea, copil atunci, să aibă grijă de ceilalți copii ai ei, de parcă era o datorie. Poate că și-a ascultat inima. Poate că a vrut mai mult de la viață.

Nu știu nici cum erau ele. Știu doar că bunică-mea se mai enerva. Că mama se mai enerva. Că eu mă mai enervez. Știu că am niște trăsături de aici.

A început să mă pasioneze transgeneraționalul când mi-am dat seama că multe tipare de comportament nu sunt ale mele. Să înveți să accepți și în același timp să nu dai vina pe nimeni e un semn de maturitate. Fiecare a făcut ce a putut la momentul respectiv. 

transgenerațional

Vara trecută am stat mai mult timp la țară la casa bunicii, sau “mămăița” cum îi ziceam eu, decât în probabil toată viața mea de adult. A fost o perioadă furtunoasă pentru mine, cu constatări și trăiri intense, dar locul acela pare că are, cumva, o energie vindecătoare. Cu țesături pe pereți, femeile dinaintea mea aveau o dexteritate care mie îmi lipsește. 

Nu știu multe despre ele. Mi-ar plăcea să pun cap la cap bucăți de poveste în loc să mi le imaginez.

Nu știu ce a fost în sufletul lor și nici demonii cu care s-au luptat. Sau sacrificiile pe care au fost nevoite să le facă. Știu doar că n-au avut acces la sănătatea lor emoțională, că nu le-a învățat nimeni cum să se accepte și să se iubească. Cum să fie niște mame bune și să rămână în același timp femei care trăiesc și pentru ele. 

femeile din neamul tău se descurcau singure

aveau gura mare și încăpățânare, își ascultau instinctul

femeile din neamul tău au crescut și s-au vindecat

“Sper că vei ieși în lume și că vei lăsa poveștile, care sunt de fapt viața, să ți se întâmple, și că vei lucra cu aceste povești. Să le umezești cu sângele tău și cu lacrimile tale, cu râsul tău, până când vor înflori, până când tu însăți vei înflori.” – “Femei care aleargă cu lupii”, Clarissa Pinkola Estes

Martie în recomandări: între astenie și extaz

Martie în recomandări

Martie în recomandări sau ceva pe acolo.

Bună dimi la primăvară, acest anotimp care îți arată că lumea poate să-și revină și să o ia de la zero. Sau niște optimism cu lalele roz și cafea. Și faptul că 1 Martie pică lunea e așa satisfying pentru OCD.

Articolul ăsta e mai mult o ciorbă dezlânată, un fel de newsletter sau listă. Că nu simt mereu să scriu adunat, documentat sau poveste și asta este perfect în regulă.

Zâna Zânelor

Cred că mi-a plăcut mereu ideea de mărțișor, una dintre tradițiile mișto. Vă amintiți și voi cum era să primești mărțișoare la școală? Ce mi-a rămas mie în cap drept amuzant e un moment în care primisem o brățară de la crush-ul meu (care abia știa că exist) prin liceu pe care n-am mai dat-o jos de la mână până când am pierdut-o. La fel ca pe sentimentele de adolescentă care credea că aia e îndrăgosteală.

Cele două mărțișoare mi-nu-na-te din poză sunt luate de la Târgul de la Muzeul Țăranului Român, unde am dat o fugă sâmbătă înainte să închidă și să vină ploaia. Și sunt făcute din hârtie reciclată. Sau azi ești tânăr, mâine îți dai seama că mai bine dai puțin mai mult pe ceva handmade decât să iei o chinezărie plasticoasă.

Și da, știu că Zâna Zânelor e nume de manea, că nu suntem mereu top cultură. De fapt constat din ce în ce mai des că trebuie să ne acceptăm dualitatea. Umbra, cum îi zicea Jung. Și că nu e absolut nimic rău în asta. Poți să faci două activități din registre diferite și să nu te definească niciuna în sens negativ. You do you, who can judge.

Listă să-ți combați astenia

Mie nu-mi plăcea prea tare primăvara. Cred. Poate e de la maturizare sau de la trauma din martie trecut, dar anul ăsta m-au lovit așa o nostalgie și un mic boost de serotonină de la soare, apus și lumină afară până mai târziu. Aștept pomii înfloriți (în izolare mi-am amintit că nu pot să mai văd floricelele roz de pe balconul de la Facultatea de Mate decât dacă mă duc acolo în vizită; sau ceva din viața pre-pandemică la care nu credeai că te vei gândi).

Am făcut o listă de recomandări nesolicitate

Ieși afară și plimbă-te. Zilnic. Probabil am mai zis asta, dar din vară mi-am dezvoltat acest obicei să ies să merg de nebună pe străzi. Îți iei porția de aer curat (mă rog, poluat un pic) și dacă ai noroc prinzi și niște soare. Uneori n-am timp să ies ziua, dar măcar la 8 seara sunt mulți oameni care își plimbă câinii.

Bea apă. Asta e relativ nouă la mine, dar îmi iau un pahar de apă lângă birou și îl tot umplu. Eventual ia și niște vitamine că acum vine astenia cu alegiile ei și stările emoționale mixte.

Citește. Eu acum citesc “Designing your life” de Bill Burnett și Dave Evans care chiar nu e o platitudine cum sună – și îți clarifică niște dileme de carieră, mai ales dacă ești la început de drum ca mine. Sau “Regândirea infidelității” de Esther Perel, să înțelegi mai bine relațiile. Sau “Libertate “de Jonathan Franzen pentru niște ficțiune deep cu familie, regăsire de sine și iubire. Poate scriu și niște recenzii despre ele într-o zi dacă e.

Fă ceva nou. Găsește-ți un hobby. Poate vrei să pictezi și îți dai seama că te relaxează. Sau vrei un side hustle din care mai faci niște bani.

Documentează-ți viața. Scrie despre ce trăiești. Ține un jurnal de vise.

Scrie o listă de chestii pentru care ești recunoscător.

Fă-ți poze. Serios. Pe lângă faptul că poți să îți vezi peste un timp evoluția, poți să-ți crești nivelul de încredere în sine.

new chapter

Anul trecut pe vremea asta începusem să îmi scriu licența care părea cea mai mare problemă din viața mea. Apoi pandemia ne-a închis vreo trei luni în casă și a trebuit să reflectez la cine sunt și ce fac și să mă schimb. Azi sunt în acest work from home, fac facultate, am planuri și am o relație mai bună cu mine. Și înțeleg mai multe. Și toate astea sunt un proces.

Nu știu clar care e ideea de aici, probabil că poți mereu să o iei de la început. Că mereu poți să reset, restart, recharge. Că oricât de instabil ar părea un moment, trece.

Ce e iubirea de sine și cu ce se mănâncă?

iubirea de sine

Iubirea de sine sună ca un clișeu pe care îl vezi într-un hashtag pe Instagram.

Și îți imaginezi o tipă care bea ceai și meditează îmbrăcată în colanți, înconjurată de lumânări parfumate. Sau o cadă cu spumă, petale de trandafiri, șampanie și macarons.

Am auzit cu toții atâtea “Iubește-te mai întâi pe tine”, “Tu ești cea mai importantă persoană” and co. Inițial par platitudini pe care ni le spunem singuri să ne simțim mai bine sau pe care ni le zic alții să ne ajute să cope cu un moment mai greu. Dar fiecare chestiuță din asta care pare un bullshit are un adevăr în ea.

Iubirea asta de sine nu e neapărat ceva extravagant, ceva din filme care trebuie să fie într-un fel anume. E ceva simplu. Și necesar.

#selflove & #selfcare

Noi suntem, probabil, generația care vine din părinți care nu s-au iubit pe sine. Să-ți dedici viața copiilor sau carierei și să simți că astea îți iau toată energia, fără să mai faci nimic pentru tine. Adică ideea că generațiile de dinaintea noastră vedeau copilul drept unică împlinire în viață, așa că se neglijau și au perpetuat tiparul ăsta prin noi.

Dar noi suntem altfel. Noi postăm pe social media despre ritualuri de #selfcare. Noi distribuim meme-uri despre psihologie și ne uităm la TikTok-uri cu psihologi. Noi ne înțelegem comportamentul și ne facem timp pentru noi, batem din picior și ne impunem. Avem standarde și ne dorim mai mult de la viață. Și vrem să ne învățăm copiii să se iubească pe ei.

Eram la liceu și eram cea mai tare din parcare. O bombonică independentă care nu avea nevoie de nimeni și se iubea. Haha, no. Cred că de acolo a început drumul meu spre autocunoaștere și derivatele ei.

“self love is the shit”

Februarie e luna aia cu toată iubirea, Valentine’s, Dragobete, trandafiri și ciocolată, consumerism și declarații. Și nu e ceva rău în asta, că dragostea e mișto în fiecare zi, chiar dacă ne mai place să fim cârcotași câteodată, de obicei din propriile noastre frustrări. Dar iubirea asta de sine dictează, cumva, modul în care vei oferi și vei primi iubire.

Nu mă dau mare cunoscătoare, încă învăț și cred că este într-adevăr un proces continuu, fix ca evoluția în general. Dar eu zic ce merge pentru mine și ce am constatat. Văd că de la un timp o tot dau cu asta și scriu mai optimist. Dacă mă cunoșteai acum ceva timp, știai că eram #dramaqueen cu tristețea peste tot, într-un fel de romanticizare inconștientă, poate. Acum nu zic că sunt mereu roz cu floricele și sclipici și că nu mai am niciodată breakdowns. Dar am ajuns într-un punct în care am descoperit că suferința era provocată de mine, m-am autosabotat așa de tare încât am ajuns să mă dau singură cu capul de pereți, din dependențe.

Poate că scriu despre emoții ca să mă înțeleg mai bine. Sau să ajut pe cineva să privească și din altă perspectivă. Și scopul nu e să fim mereu happy happy joy joy neapărat, dar să știm că indiferent ce se va întâmpla suntem capabili să depășim și merităm iubire.

Mi-ar fi plăcut să îmi spună cineva în liceu toate astea. Dar pe noi nu ne învață nimeni cum să ne iubim, cum naiba ne-am aștepta să îi iubim și pe alții sănătos. Dar e în regulă, ne educăm singuri, învățăm. (uite ARTICOLUL ĂSTA despre ce-ar fi vrut câțiva young adults și-un psiholog să învețe de la familie și școală despre emoții)

we can’t pour from an empty cup

Iubirea de sine și relațiile sau dacă tu nu te iubești, te autosabotezi fără să vrei. Să te pui pe tine pe primul loc nu e egoism, e pentru binele tău și al persoanei de lângă tine. Adică trebuie să ai mai întâi grijă de tine, să fii un întreg individual și să fuzionezi într-o relație. Să-ți aducă un plus.

Și asta nu înseamnă că pui niște ziduri între tine și lume, nu te mai epilezi (dar faci ce vrei până la urmă), stai în casă cu pisica în pantalonii tăi largi și nu ai nevoie de nimeni absolut deloc. Înseamnă că îți ești self-sufficient și nu depinzi, nu îți definești self-worth-ul în funcție de cineva. Ai resursele tale interioare, dar în același timp știi să accepți susținerea din partea cuiva și știi că e okay.

Dovezi de self-love

Pentru mine self-love e ceva la care încă mai lucrez. Am petrecut muuult timp cu mine în ultimul an, așa că sunt pe drumul cel bun. Uneori scriu (orice, de la ceva literar, la un articol, journaling, listă de recunoștință) sau încerc să meditez (mai rar decât aș vrea). Mă îmbrac sexy, mă fac frumoasă, eventual îmi fac niște poze să îmi amintesc cine sunt. Alteori mă uit la ceva stupid, ascult muzică proastă, fac ceva ce nu necesită mulți neuroni. Mănânc niște junk food, chiar dacă știu că nu ar trebui. Mă plimb, mult și des. Citesc. Psihologie. Am grijă de creierul meu, încerc să mă înțeleg. Vorbesc sau stau cu oamenii mei. Îmi mai cumpăr din când în când flori. Iau pauze. Îmi permit să fiu vulnerabilă fără să mă judec. De fapt cred că asta nu e doar despre self-love, e o treabă mai amplă despre echilibru în viață în general.

Am zis să nu dau doar de la mine, așa că mi-am întrebat prietena cea mai bună (care mă inspiră, la fel ca toate prietenele mele) și care e în acest proces de maturizare ce înseamnă acest vast concept pentru ea.

“Self-love, pentru mine…

…e ceva la care trebuie să muncesc constant, pentru că nu vine așa din neant și rămâne pentru totdeauna. Tot procesul de iubire, atât pentru alții, cât și pentru mine e ceva continuu, ceva pentru care fac “eforturi” în fiecare zi, uneori mai multe, alteori mai puține. E cu ups and downs, dar e normal să fie așa.


Self-love e mai mult despre interior, decât despre exterior. Chiar dacă și lucrurile exterioare, fizice contează, degeaba îmi fac o baie cu spumă, beau un ceai și încerc să mă relaxez uitându-mă la un film sau mă aranjez, machiez etc, dacă în creier și suflet e vraiște. Partea asta exterioară mi se pare că vine cumva de la sine și e reală dacă ești bine tu cu tine în interior.


Să îmi pun gândurile în ordine, sa analizez la rece situațiile, să conștientizez că orice lucru care mi se întâmplă, se întâmplă ca să învăț ceva, că nu e totul despre mine (și asta poate fi foarte eliberator în anumite situații). Să citesc, să înțeleg, să fiu mai blândă cu mine, să descopăr lucruri noi, să mă ocup de pasiunile mele, să îmi dau voie să fiu așa cum sunt și să simt ceea ce simt. Astea pentru mine sunt dovezi de iubire.”

Textul ăsta s-a scris singur

s-a scris

Unele texte nu se lasă scrise și se ascund. Ăsta s-a scris singur, fără să vreau.

femeia din gări

Mirosul Gării de Nord vara prin mască se simte diferit, chiar dacă poți să distingi alcoolul. Iulie era fierbinte – sau poate era doar sângele din corpul meu care se afla într-o presiune care își căuta o constantă de câteva luni. Stăteam pe băncuța asta murdară și mă uitam în gol, la alte trenuri, alți oameni, alte cupluri care își petreceau vara într-un mod mai conectat, poate.

Lângă mine ea vorbește la telefon despre cum se mută cu el, eu mănânc sticksuri și îmi pun capul pe umărul ei, cum am făcut de atâtea ori în ultima vreme; ea a fost mereu acolo, chiar și când eu nu mă mai înțelegeam pe mine, când ajunsese să îmi fie și mie silă de aceeași poveste veche cu personaje de carton. Dar m-a luat în brațe și mi-a zis că o să fie bine, chiar dacă nimeni nu știa cum se va desfășura acesta.

Pe peronul de vizavi controlorul e tânăr, înalt și sexy și se uită la mine și la lacrimile mele. Puțin intruziv, dar aproape că îmi place atenția străină, momentul de film, clipele astea în care pot să-mi abandonez viața, să nu mai verific notificări și să mă arunc așa în gol. Facem contact vizual și depășesc aspectul ciudat, pare cu maxim zece ani mai mare decât mine, cui îi pasă ce e vârsta.

Dispare brusc și nu știu ce vrea să facă, îmi imaginez o serie de scenarii poate un pic neortodoxe, dar având în vedere ce trăiesc, merit o escapadă. Mă mai holbez un pic la el, uite are niște cafea, ce-aș bea și eu niște cafea acum, să mă afund în ea și să nu mai ies de acolo. Dar știi ceva, tu trebuie să te ții de linia de plutire, să nu aluneci, să ieși de acolo de unde ești și să nu fii un zombie.

ca la teatru

Am ajuns mai bine decât credeam că pot, sincer. Bine, poate că am disimulat. N-am pus story-uri depresive. N-am postat poze cu mine plângând sau plânsă. Am fost sexy. Hai, fă-mi o poză mai sexy așa, să eman independență. M-am vopsit blondă, culoarea asta de femme fatale care le poate pe toate. Părea că nu-mi pasă. Părea că sunt așa bine și că nimic în mine nu se mișcă. Că nu sufăr, că sunt o floricică lipsită de empatie. Dar nu eram – și-mi păsa mai mult decât lăsam rețelele de socializare să știe.

Bucureștiul după izolare îmi demonstra că poate să-ți fie dor și de ce nu te aștepți. Să mergi din nou cu autobuzul poate să se simtă extraterestul. Tu cu căștile tale și cu muzică mai hardcore decât pare. N-ai cearcăne. Ai început să mănânci din nou normal. Nu te mai trezești cu un gol mare în stomac.

Progres. Totul face parte din poveste. E o etapă, o să treacă.

Ajungi la o casă goală în care îți auzi singurătatea. Dar nu te sperie. Respiri normal. Parfum de independență. Încerci să ascunzi tot ce ți-ar putea trezi amintiri, dar știi și tu că e inutil. Mai bine îți lingi rănile. Ai plecat de la rădăcini, ai reușit să te rupi. Încerci să meditezi, să te faci frumoasă, să respiri mai adânc. Chiar îți place să stai cu tine și aveai nevoie de timpul ăsta. Frămânți aluat de pizza la doișpe noaptea și e bine. Bei cidru, râzi, îți faci planuri.

heartbreak made me know myself better

Obișnuiam să scriu despre suferință, iubire sau o combinație dintre cele două. Așa eram eu, un amalgam de fetiță nepregătită să se confrunte cu sentimentele, care nu știa ce e bine și ce nu și făcea multe din această neștiință. Nu din răutate sau egoism. Trânteam acolo tot ce simțeam, ce nu simțeam, ce voiam să ajustez. Mă dezbrăcam în rânduri ca să mă văd și eu mai bine. Și eram așa un ghemotoc de frică, de agățare, de imaturitate ascunsă.

2.0

Nu m-a omorât. N-am ajuns la spitalul de nebuni. Nici n-am dezvoltat vreo dependență. Poate m-a ajutat să văd mai bine ce e autonomia.

Am învățat mai multe despre iubire când am trăit în lipsa ei. Când m-am întors spre mine, mi-am ținut o oglindă și m-am văzut mai bine și mai real. Că iubirea te schimbă, clișeul general, și știi că nu vei mai fi niciodată cine erai înainte. Că o bucățică din tine e altfel pe veci. S-a scris pe ea ceva ce nu se mai poate șterge nici cu cel mai bun dezinfectant, ca un microb care poate te protejează.

Ai ajuns să cunoști așa bine parcul și drumul spre el, încât aproape că te întâlneai cu aceiași stăpâni de câini și părinți de bebeluși. Făceam plimbarea zilnică terapeutică pe lângă coțomedii și copii, culori și zâmbete și îmi aminteam că nimic nu e așa de rău pe cât pare. Că în final e mai bine decât a fost vreodată. Copilul meu va fi cel mai frumos și cel mai fericit de pe băncuțele astea – de fapt, toți merită șansa asta la fericire supremă, chiar dacă unora le ia mai mult să-și dea seama.

s-a scris și despre asta

Iertare. Nu urăști pe nimeni. Aveai flash-backuri, dar te-ai pus singură pe picioare. Tu cu tine. Nu e vina nimănui. Dimineața asta de toamnă se simțea mai bine, mai caldă, mai liniștită. Ai ajuns la un echilibru, o un fel de pace. Știai ce vrei, dar știai mai clar ce nu vrei.

A fost necesară asta. A trebuit să te dai cu capul de pereți ca să înveți, ca să te descoperi, ca să începi să crezi în ceva. Durerea e necesară ca să apreciezi. Ca să înveți. Ca să te schimbi.

Ce a fost a fost. S-a scris atunci, acum scriem altceva. Asta nu mai e povestea pe care mi-o spun. Nu mai joc rolul de victimă în viața mea și îmi asum reponsabilitatea. Știu că pot să am ce vreau. Cafeaua asta are gust de puterea zeiței care ai ajuns și miros de stele – și nici nu mai e nevoie să citești în vreuna dintre ele.

Filme și seriale la care să plângi terapeutic

să plângi terapeutic

Să plângi terapeutic e bine.

Nu zice nimeni să faci asta mereu, obsesiv – și asta vine de la o fostă drama queen care plângea din orice aspect nesemnificativ, pentru că declanșa ceva în interiorul ei (poate că foloseam asta ca mecanism de autoapărare, to be honest). Dar să îți simți sentimentele și să ai un moment în care să le permiți să fie acolo (adică să nu le ascunzi sub preșul ăla unde punem noi diverse până nu mai au loc) e tot un fel de catharsis. E bine să te descarci, să faci curățenie și să poți să-ți reechilibrezi un pic energiile.

Încă ceva

Probabil se cheamă progres sau vindecare, dar de ceva timp mi-am dat seama că am ajuns într-un punct ciudat cu care nu eram obișnuită la faza asta. Am unele momente în care îmi vine să plâng și nu pot fix atunci (adică nu sunt într-un context potrivit). Și-mi zic “Hei, hai să plângem în duș”; și în momentul în care ajung acolo nu-mi mai vine plânsul. Psihologic știu că se numește amânare și e o tehnică prin care poți să îți gestionezi gândurile iraționale, să le programezi pentru un moment în care ai timp de ele și atunci vezi că de fapt nu erau așa importante cum credeai. Voiam să menționez asta.

La ce să te uiți ca să-ți gâdili latura emoțională?

Când nu revăd aceleași două seriale (Gossip Girl și Pretty Little Liars, don’t judge) și nu mă uit la chestii despre criminali în serie și derivate, am răbdare să descopăr și ceva nou la care chiar să mă concentrez. Mi-ar plăcea să zic că sunt mare cinefilă, dar adevărul este că văd multe prostii, nu am neapărat simțul ăsta și sunt omul care eventual comentează filmele în timp ce se derulează. Dar m-am uitat și eu la niște clasice gen Psycho, Breakfast at Tiffany’s sau Pulp Fiction. Și poate ar trebui să îmi fac niște timp să mai văd.

Am făcut lista asta la mine în cap după ce am văzut ceva la care am plâns jumătate de sezon și mi-am dat seama că nu era un plâns de suferință, ci mai mult unul bun, benefic, de empatie și vindecare. 

Spoiler: Nu, nu Titanic.

Normal People

Serialul ăla care era peste tot în ultimul timp, despre care lumea zicea că e bun și deep. La prima jumătate m-am cam plictisit, dar m-am chinuit să-i dau o șansă. La a doua am avut lacrimi pe toată fața, dar de bine.

Despre o relație de liceu care se maturizează, trece prin etape complicate, își găsește un flow. Despre oameni care au o conexiune pe care doar ei o înțeleg, dar care lasă orgoliile și alte prostii de tipul comunicarea complicată să intervină. Și despre cum noi nu suntem educați sentimental și credem în clișee nocive, avem idei eronate despre iubire și asta ne face să ne autosabotăm. Ia cu niște quotes:

“I don’t find it obvious what you want.”

“I Guess We Just Misunderstood Each Other.”

“We have done so much good for one another.”

Newness

Am văzut filmul ăsta de trei ori și am plâns de fiecare dată, progresiv, pe bucăți. Și îl recomand la toată lumea, dar e ușor necunsocut și nimeni nu se uită. În era Tinder & DMs și Netflix & Chill perspectiva alegerii unei singure persoane poate să pună niște presiune pe noi. Despre monogamie și infidelitate. Și asta vine tot de la ce ni se spune și de la ce vedem, cu relația perfectă și persoana potrivită și cât mai puțin efort posibil.

Despre doi oameni care s-au cunoscut pe o aplicație de dating, au avut o relație deschisă și și-au dat seama ce vor de fapt.

“For love to work, and for happiness to work, and if you wanna have a family some day, you have to actually pursue it. Don’t leave it up to fate.”

“- I think we’re going to get bored of each other.

– That’s okay.

– We’re going to resent each other, too.

– We’ll remind each other why we’re worth it.”

Little Women

Nu mă așteptam să mă prindă prea tare filmul ăsta, dar era cu o fată scriitoare și cu Timothée Chalamet și am zis hai. Și bine am făcut, că e complex și vintage și prezintă subiecte precum feminismul de dinainte și familie, sisterhood, iubire și decizii. Am empatizat, s-au răsturnat situațiile și am bocit un pic.

“Women have minds and souls as well as just hearts, and they’ve got ambition and talent as well as just beauty.”

“I’ve loved you ever since I’ve known you, Jo, – couldn’t help it, you’ve been so good to me, – I’ve tried to show it, but you wouldn’t let me; now I’m going to make you hear, and give me an answer, for I can’t go on so any longer.” 

6 Years

Am văzut filmul ăsta acum destul de mult timp, așa că nu mi-l mai amintesc prea bine, dar tratează tot problema relațiilor imature, unde nimeni nu te învață ce să faci și ajungi într-un haos perpetuu pe care puteai să îl fi prevenit.

“It is exhausting being with someone who is so fucking needy.”

“Can you just hold me, please. You don’t understand, I just need you to hold me.”

Bonus – la care nu mai știu dacă am plâns, dar care merită văzute

Eternal Sunshine of the Spotless Mind – a clasic despre cum ar fi să-ți ștergi amintirile din iubirea anterioară și o iei de la început, cu aceeași persoană.

Marriage Story – cu divorț amiabil și realități complicate.

The Little Death despre fetișuri mărturisite și situații imprevizibile.

Rebecca ușor fucked up, cu fantome din trecut.

I Originsdubios într-un sens bun, cu Univers and so on.

E okay să plângi terapeutic și poate ar fi cazul să nu ne mai ascundem după deget. Gen să zicem că noi suntem reci și dark și nimic nu ne atinge. Că atunci chiar e o problemă. Să simți e mai bine decât să-ți îndeși emoțiile.

Sper că filmele astea o să inspire/ajute și pe altcineva.

Love, B.

22 de ani în lecții

Ziua mea este preferata din an, pe care o aștept mai ceva ca Revelionul. Asta nu neapărat pentru că aș face ceva special, ci pentru că îmi place acest self-celebration unde îți amintești cine ești și cum ar trebui să fii mândră de tine și de tot ce ai devenit pe parcurs.

Nu zic că sunt în măsură să dau sfaturi sau că am răspunsurile la toate întrebările pământului, dar am acumulat câteva chestii share worthy în anii ăștia. Așa că mai jos sunt niște constatări sincere și învățate de obicei the hard way.

1. Tu ești cea mai importantă persoană pentru tine. Clișeul ăla că relația cu tine le dictează pe toate celelalte e adevărat.

2. Merită și ajută să crezi în ceva. Univers, Dumnezeu, lună, pomul din fața blocului.

3. Suferința e bună ca să îți înveți lecțiile. Că te dai cu capul de pereți singur.

4. Mereu vin perioade mai bune, chiar dacă poate nu le vezi acum.

5. Oamenii tăi vor rămâne acolo, indiferent de circumstanțe. Prieteni puțini ca o familie.

6. Ieși din zona de confort. Fă chestii spontane. Random trips.

7. Fuck your fears. Mai bine faci ceva, decât să regreți că nu l-ai făcut.

8. Aproape 100% din scenariile negative pe care ți le faci în cap nu se vor întâmpla.

9. Cere ajutorul atunci când ai nevoie. Și învață că e okay să îl accepți.

10. Familia e importantă. Genealogie.

11. Să te iubești pe tine nu e egoism.

12. Ne proiectăm problemele și fricile pe oamenii la care ținem, pentru că suntem deep down niște copii speriați care se vindecă progresiv.

13. Du-te la terapie. Sau citește psihologie. Sau orice să te vindeci.

14. Citește, cultivă-te, dezvoltă-ți skilluri.

15. Timpul petrecut iubind nu e pierdut.

16. Fă haz de necaz. Umorul chiar ajută. Și oricum, într-o zi chiar vei râde de perioadele proaste.

17. Ai mai multă putere în viața asta decât crezi.

18. Încearcă să ajuți, cum poți tu.

19. Nu contează dacă nu ești ca toată lumea. De fapt e chiar bine.

20. Be a nice fucking human.

21. Să ierți e important. Pe tine și pe ceilalți.

22. Încearcă mereu să fii o versiune mai bună. Iubește-(te). Bucură-te.

Bine, poate nu am fost super inspirată în această dimineață, dar ideea e că viața e frumoasă și poți să depășești orice, chiar dacă sună a platitudini pozitive pe care ni le mai spunem din când în când.

Peace & Love, B.